Totalul afișărilor de pagină

marți, 23 august 2011

Autobiografie în cinci capitole scurte

Capitolul I
Mă plimb pe stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
Cad în ea.
Sunt pierdut… Sunt neputicios…
Nu e greşeala mea.
Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.

Capitolul II
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
Mă fac că n-o văd.
Cad în ea din nou.
Nu-mi vine să cred că mă aflu din nou în acelaşi loc, dar nu e vina mea.
Îmi va trebui încă mult timp ca să ies afară.

Capitolul III
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
O văd că este acolo.
Cu toate acestea cad în ea… este un obicei deja.
Ochii îmi sunt deschişi.
Ştiu unde mă aflu.
Este greşeala mea.
Ies afară imediat.

Capitolul IV
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
O ocolesc.

Capitolul V
Mă plimb pe altă stradă.





duminică, 21 august 2011

O după-amiază în parc…


     A fost odată un băieţel care dorea să-L întâlnească pe Dumnezeu. Ştia că era o călătorie lungă până unde locuia Dumnezeu, aşa că şi-a pus în gentuţa de grădiniţă un pachet cu biscuiţi şi câteva sticluţe cu Pepsi.
     La numai trei străzi de casa lor, a văzut o bătrânică stând pe o bancă din parc. Privea la nişte porumbei.

Băieţelul s-a aşezat lângă ea, a deschis gentuţa şi a scos pachetul cu biscuiţi, când văzu că bătrânica arătă foarte flămândă. Îi oferi bătrânei un biscuit. Ea l-a acceptat cu mulţumire şi i-a zâmbit. Zâmbetul ei era atât de frumos, aşa că băieţelul dori să-l mai vadă. Îi dărui bătrânei şi un Pepsi. Din nou ea îi zâmbi frumos. Băieţelul rămase încântat.
     Aşa au stat împreună toată după-amiaza mâncând şi zâmbind. Nimeni din ei nu spunea nici un cuvânt.
     Când seara se lăsă peste oraş, băieţelul îşi dădu seama că este obosit şi că trebuie să plece acasă. După ce se sculă de pe scaun şi făcu câţiva paşi, băieţelul se întoarse şi-i dădu bătrânei o îmbrăţişare. Iar ea îi dărui cel mai mare şi mai frumos zâmbet.
       Când deja băieţelul ajunse acasă, mama fu surprinsă de bucuria de pe faţa copilului. L-a întrebat:
     – Ce ai făcut azi de eşti atât de fericit?
     – Am praznit cu Dumnezeu, îi răspunse băieţelul.
     Dar înainte ca mama să poată spune ceva, el adăugă:
     – Ştii ceva? Ea are cel mai minunat zâmbet pe care l-am văzut vreodată!
     Între timp, bătrâna, radiind de bucurie, ajunse şi ea acasă. Fiul ei uimit de pacea de pe faţa ei, o întrebă:
     – Mamă, ce ai făcut azi de eşti atât de fericită?
      – Am mâncat biscuiţi în parc cu Dumnezeu.
     Dar înainte ca fiul ei să poată spune ceva, bătrâna adăugă:
     – Ştii, El este cu mult mai tânăr decât mi-am imaginat!

sâmbătă, 20 august 2011

Povestea lui Narcis...

     Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria frumuseţe într-un lac, era atât de fascinat de el însuşi că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit Narcisă.
    Dar nu aşa, de fapt, se încheie povestirea. Se spune că atunci când a murit Narcis, au venit Nayadele – zeiţele izvoarelor şi ale pădurilor – şi au văzut Lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un urcior cu lacrimi sărate.
    – De ce plângi? au întrebat Nayadele.
    – Plâng pentru Narcis, răspunse Lacul.
    – Ah, nu-i de mirare că plângi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumuseţea.
    – Dar Narcis era frumos? întrebă Lacul.
    – Cine altul poate şti mai bine decât tine? răspunseră, surprinse Nayadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.
    Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un târziu, zise:
    – În plâng pe Narcis, dar niciodată nu am ştiut că el era frumos. Îl plâng pe Narcis pentru că de fiecare dată când se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectat, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.

marți, 16 august 2011

Cuvintele...


Cuvintele sunt cernute de la părinţi către copii ca nişte fire aurii de nisip, ca apoi să se răstoarne către copiii copiilor şi tot aşa de sus în jos de josul răsturnat în sus, mai departe…

Timp măsurat cu clepsidra la nesfârşit…

Mi-e somn...

Mi-e somn… M-afund în propria privire… Inchid pleoapele tăcerii şi visez REALITATEA! Aş dori să mă dispersez în infinitatea unei singure ore, să fiu chiar eu Infinitul… în care mi se zbate haotic inima…
Sămânţă - freamătul viitorului
comprimat în Timpul - prezent!