* * *

Eu n-am vrut să mă nasc pe lumea asta… Asta o dovedeşte şi faptul că am venit pe lume într-un sfârşit de toamnă, într-o zi de joi, pe înserat. Nimeni nu dă importanţă unei astfel de naşteri. Joi seara, toată lumea e frântă de oboseală. Aşteaptă nerăbdătoare să treacă şi ziua de vineri, ca apoi să se bucure, fiecare în felul lui, de cele două zile libere din capăt de săptămână. În plus, dacă e şi sfârşit de toamnă, toţi duc în spate grija facturilor de la termoficare, curent şi gaz ce se vor umfla, ca Nilul pe vremea Egiptului antic…

Cine ar da acum, în astfel de momente, măcar o ceapă degerată pe un nou-născut? “Ce-i trebuie şi ăstuia?” se întreabă indivizii în halate albe, ce sunt vameşii ăstei lumi pentru cei nou-născuţi. “De ce n-a putut sta acolo de unde a venit? Crede că e mult mai bine, aici, pe Terra? Se înşeală amarnic! N-a putut pune şi el mâna pe o carte, înainte să-şi planifice călătoria şi, mai ales, înainte să-şi aleagă destinaţia, din care putea afla că nu prea e nimic frumos sau interesant de văzut pe aici, pe la noi? Pământenii nu sunt deloc interesanţi!

Primul semn că m-am născut într-o lume dominată de violenţă a fost palma dată peste fund, pe care am primit-o la câteva clipe de la naştere. Cum era şi normal, am început să urlu la cel care îşi permisese acel act barbar: “Mă’! Tu dai în salvatoru’ ăstei lumi?! Te ţin eu minte, n-ai tu grijă!” I-am şi făcut în minte un portret-robot pentru a nu-l uita: înalt, îmbrăcat complet în halat alb, cu un fel de mască ce-i acoperea gura. “Şmecheru’!” mi-am zis în gând, “Crede că, dacă are aiureala aia pe faţă, nu-l voi recunoaşte?! S-o creadă el!” Mai târziu, mi-am dat seama că din mulţimea de oameni în alb nu-l voi putea recunoaşte pe individul care m-a supărat amarnic în momentul naşterii mele.

Că violenţa şi actele barbare erau şi încă sunt la ele acasă, aici, pe acest tărâm nefericit, a dovedit-o şi următoarea faptă a omului în alb. Luând în mână ceva tăios, afişând o indiferenţă uimitoare faţă de faptele reprobabile pe care le săvârşea, se pare, chiar cu o anumită satisfacţie, care însă, era neobservabilă pe chipul lui, mi-a retezat singura legătură pe care o mai aveam cu lumea din care venisem. Cordonul acela, puntea mea spre Planeta Vieţii, a fost brutal sfâşiat de una dintre uneltele mascatului în halat alb şi tot ce ştiam în acele momente am uitat instantaneu…

Văzând că violenţa e o banalitate a acestei lumi, m-am trezit aşezat în braţele cuiva. Mă aşteptam la o nouă „terapie” de şoc, la un nou act de violenţă, unul care să încheie acest mod bizar de a spune “Bun venit pe lume!”. Contrar aşteptărilor mele, pesimiste ce-i drept, nimic ce să aducă a violenţă nu s-a întâmplat. Din contra! Acele braţe în care fusesem aşezat, mă strângeau cu căldură la pieptul unei fiinţe iubitoare. Faţa mea încerca să se destindă într-un zâmbet de mulţumire, iar o stare de bine încerca să se insinueze în toată fiinţa mea.

Totuşi, parcă nu-mi venea să cred că după tratamentul “inuman” de care tocmai “beneficiasem”, acum aveam parte de atâta dragoste. Mi se părea că ceva nu e în regulă. Că e vreo şmecherie menită să-mi adoarmă conştiinţa pentru a mai încasa un nou tratament, identic sau mai violent decât cel anterior… 

După un timp, mi-am ridicat privirea pentru a vedea cine mă preţuieşte atât de mult, cine se bucură cu toată fiinţa pentru venirea mea pe astă lume.

Doi ochi blânzi, calzi, mă priveau înlăcrimaţi, dar fericiţi. Atunci am ştiut că nimic, nimeni, nici un rău de pe această planetă nu mă mai poate atinge. Privind la mine ca la cel mai preţios lucru de pe Pământ, fiinţa care mă strângea la pieptul ei cu atâta dragoste a început să îngâne un cântec, un descânt pentru nou-născutul Om…