Degetele îmi alunecă pe tastatură lăsând cuvinte fără înţeles…
Sunt cuvinte din spatele unui suflet trist pentru care fericirea înseamnă ceva
de neatins…
Mii de cuvinte se învârt
în gânduri, mii de trăiri revin pentru o clipă şi dispar. Toate înseamnă
acelaşi lucru – nu mai cred în mimic şi în nimeni pentru că tot ce mă
înconjoară m-a dezamăgit…
Îmi e frică să mai
gândesc, să mai pun întrebări, să mai aştept
răspunsuri… Îmi vin în minte momentele în care mai credeam în vorbe, în
atingeri, în promisiuni, în bunătate, în dreptate, în aşteptare sau în speranţe. Acum nu mai cred în nimic… doar mă gândesc la credinţa mea care m-a împins spre
marginea prăpastiei… Mă simt sufocată în spaţii largi şi înecată de lacrimi,
dar ceva nu mă lasă nici măcar să plâng…
Aş da totul pentru o
singură lacrimă care să ia odată cu alunecarea ei toate însingurările ascunse în
sufletul meu, toate regretele la poarta inimii mele…
Aş vrea să numesc acest
sentiment durere, disperare sau renunţare, dar este doar… dezamăgire…