Fiind, parcă, suflarea zeiţei Nyx, întunericul se revărsă în odaie şi plutea prin încăpere ca o şuviţă de fum, lipindu-se de pereţi şi de obiecte… Cu ochii pierduţi în întunericul transparent, am stins lumina şi m-am întins pe pat. Nu simţeam oboseală, doar gândurile îmi alergau bezmetic rătăcind într-un labirint de imagini…
Adia un vânt uşor, culegând din păduricea de alături miresme sălbatice. Mirosea a brad… simţeam catifeaua udă a muşchiului, rășina cicatrizată cleios pe scoarţa copacilor… noaptea aceasta de primăvară cădelniţa miresme dulci…
Se lăsă linişte… O boare rece se agăţase de perdelele subţiri umezindu-le. O noapte groasă pogorî asupra oraşului, iar eu m-am lăsat pradă somnului… Am adormit… Eram prea obosită ca să am vreme măcar să visez…
Norii grei, înghesuiţi, cădeau peste pământ şi ploaia se dezlănţui. În apropiere, frunzişul ud şi tufişurile erau biciuite de ploaia necurmată gonită sălbatic din urmă de vijelia tânguitoare. Trezită din somn, auzeam vântul mugind furios şi ploaia căzând în rafale. Vântul, ploaia şi întunericul stăpâneau văzduhul.
M-am aşezat cât mai comod pe pervaz ca să pot asculta cum ploaia bocănea cu degetele-i ude-n geam… Mă împresura bezna deplină şi ploaia îmi udă faţa… Gemând în depărtare ploaia se porni deasă şi mă udă până la piele.
Priveam norii ce-şi proiectau chipul blând în băltoaca care se formase în urma ploii, imaginea fiind tulburată cu fiecare picur de ploaie… Continuam să stau ghemuită pe pervaz, ascultând şoapta ploii ca pe o rugăciune.
Atunci l-am văzut… era un necunoscut care se opri în ograda casei şi rămase liniştit şi mut în ploaia ce cădea acum deasă pe capul lui descoperit. Lumina unui bec electric era tot acolo: licărea slab prin ploaie, dar continua să străpungă întunericul…
Urmăream de sus, de la etaj, cum silueta necunoscutului se topea în beznă…
Această noapte aduse nori atât de întunecaţi şi o ploaie atât de pătrunzătoare, încât recele ei îmi intră până la oase…
