Singura...

Cand am intalnit-o pentru prima data, era absolut singura… Statea asezata pe malul lacului privind apa jucausa, care nu inceta sa mangaie frunzele salciilor ce cresteau pe mal. Avea un chip atat de sters… ca o umbra. Cu cat incercam sa-i vad mai bine chipul, cu atat imi dadeam seama ca imi apartine… eram chiar eu…

Am incercat sa ma apropii, insa fetita cu chipul meu se indeparta tot mai tare si mai tare de mine… I-am strigat numele… insa ea nu m-a auzit… Vroiam s-o prind si s-o imbratisez, insa ea imi scapa din maini ca o pasare ce si-a luat zborul… am alergat dupa ea, insa nu am reusit sa-i dau de urma… a disparut… a disparut asa cum dispare o umbra in miazazi…

Copilul din mine a disparut… s-a ascuns acolo, unde nimeni nu o va putea gasi… Atat de mult doream s-o revad… s-o regasesc… insa nu mi-a reusit!

Stateam pe malul lacului si priveam cum luciul apei se unduia in bataia lina a vantului…

Ce poate fi mai grea decât singurătatea? Ce poate fi mai dureros decât pierderea? Ce poate fi mai înfricoşător decât întunericul? Şi ce poate fi mai adânc decât… suferinţa? Stau şi privesc în depărtare… sperând să simt… aştept un semn, o licărire, o şoaptă sau un sunet… poate doar o privire… s-o simt cum se aprinde şi se transformă în dorinţă… în iubire… în trăire…