Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria frumuseţe într-un lac, era atât de fascinat de el însuşi că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit Narcisă.
Dar nu aşa, de fapt, se încheie povestirea. Se spune că atunci când a murit Narcis, au venit Nayadele – zeiţele izvoarelor şi ale pădurilor – şi au văzut Lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un urcior cu lacrimi sărate.
– De ce plângi? au întrebat Nayadele.
– Plâng pentru Narcis, răspunse Lacul.
– Ah, nu-i de mirare că plângi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumuseţea.
– Dar Narcis era frumos? întrebă Lacul.
– Cine altul poate şti mai bine decât tine? răspunseră, surprinse Nayadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.
Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un târziu, zise:
– În plâng pe Narcis, dar niciodată nu am ştiut că el era frumos. Îl plâng pe Narcis pentru că de fiecare dată când se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectat, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.
Da asa e viata, de cele mai mute ori suntem absorbiti de noi prea mult si nu ii observam pe altii.
RăspundețiȘtergere