E seara...

E seară. Galbenul lumânării
Mai pâlpâie şi-mi luminează casa...
Păienjenişul moale al tăcerii
Aduce-n vid fantomele visării, 
Pe umeri cade liniştea - Crăiasa...

Stăpâna mea, singuratate...

Cât de aproape eşti singurătate! Dar, oricum, nu mă poţi răpi: prea e vie amintirea zilei ce abia s-a destrămat!

Se topeşte cerul. Dispare risipit şi rătăcit în bezna densă a amurgului. Pământul, apele, întreaga natură e cuprinsă de jocul sublim al armoniei.

Sunt o barcă, aruncată pe panglica lină a râului amintirilor. Când ascult şoapta melancolică a stufărişului, strunele harpei sufletului meu regăsit vibrează cu o neasemuită durere. Mă doare fiinţa, iar suferinţa amintirilor mă va durea o noaptea întreagă, o veşnicie! M-am născut cu dorul luminii în inimă şi voi muri cu această patimă. Adorm înfăşurată în plapuma cerului nins de stele, alinată de liniştea imaculată a nopţii şi răpită de înstrăinare…

Mă supun ţie, stăpâna mea, singurătate!

    Trece timpul şi apa mărilor pline de griji scaldă stânca singurătăţii… Este deja şlefuită şi nici o plantă ce ar purta speranţa nu mai poate încolţi pe ea… În acest răstimp stânca mi-a devenit refugiu, ascunziş, veşmânt…

Oare ce vise ar putea sa aiba marea?

Iti place marea? 

" Oare ce vise ar putea sa aiba marea? Ar putea visa (acceptand ca din cand in cand isi permite luxul unui somn dulce). Sau poate ca prin vise ii apare si Cerul cu nenumaratele lui astre. In definitiv, ar fi cel mai firesc sa viseze Cerul! Doar tot timpul il priveste! Mai in gluma, mai in serios ii e un fel de sot sau amant. Amandoi se uita unul in ochii celuilalt si isi marturisesc, tacut, ca se iubesc si ca nimeni si nimic nu-i poate desparti. Cateodata se mai si cearta, ca, deh, asa stau lucrurile pe lumea aceasta! El isi strange toti nervii, preschimbati in nori de diferite marimi si de diferite nuante intunecate si se bosumfla si tuna de numa-numa. Ea isi agita apele, dandu-i de inteles ca poate sa fie la fel de inspaimantatoare ca si El. Apoi, amandoi se potolesc. El isi cere iertare, imbracandu-si frumoasa haina a puzderiei de stele. Ea il iarta si ii ofera calmul sau inegalabil si, pe ici, pe colo, cate un zambet de la Luna reflectata in obrajii  Ei…

Se spune ca, in general, cei ce sufera mari deceptii in dragoste ajung ori niste betivani notorii, ori ajung sa se sinucida. Cel putin, atat am retinut eu dintr-o discutie avuta, in urma cu cateva zile, cu un amic, la un pahar de vorba. Sincer, tind sa cred ca exista si o a treia varianta: respectivul, “ranitul” pe frontul sentimental, va pune mana pe o unealta de scris, isi va lua langa el un numar apreciabil de foi albe si se va pune pe scris romane de dragoste cu final fericit, prin care sa-si implineasca iubirea neconsumata."

Dar, de fapt, de ce ma framanta asemenea ganduri acum…?

Cineva se gandeste la tine...

Undeva,cineva se gandeste la zambetul tau si se bucura de prezenta ta in viata sa. Asa ca atunci cand esti singur, adu-ti aminte ca cineva, undeva, se gandeste la tine!

...

Port mereu in suflet un zambet izvorat din privirea ta...

Priveam prin geam cum soarele apune, iar lumina rosiatica  inunda strazile orasului...  oamenii pareau umbre vii ce pluteau prin valurile de lumina...

M-au coplesit amintirile. Prindeam amintirile in palma si incercam sa le asez pe hartie… Am luat stiloul si am inceput sa scriu: „A fost odata, ca niciodata o fata…”, un inceput banal sau poate nu? Si iarasi aruncam priviri visatoare peste geam, si iarasi priveam cum umbrele pluteau prin lumina rosiatica...

Nu-mi reusea sa scriu. Se pare ca amintirile si-a infipt prea adanc ghearele in fiinta-mi, caci nicidecum nu puteam sa scap de ele.

Intr-un tarziu, dupa ce mi-am revenit un pic, m-am apropiat de geam si, asezata pe pervazul ferestrei, am stat multa vreme urmarind chipurile oamenilor… Lumina rosietica continua sa patrunda in camera…  

Era sfarsit de august pe atunci… ne aruncam ambii in iarba inalta si priveam cerul nemaipomenit de frumos… Stam culcati si urmaream norii morcovii care lunecau incet pe cer… priveam raul alunecand prin albie… si totul in jur plutea… Ca si muzica, apa curgatoare, are dulcea putere de a preschimba tristetea in melancolie...

Eram imbracata intr-o rochie de culoare albastra, transparenta, lunga pana mai jos de genunchi… De multe ori imi spuneai cat de bine in sta in acea rochie… ca vreai sa fii vantul ce se strecoara sub rochie si sa-mi saruti corpul… ca vreai sa fii razele de soare ce patrund prin palaria impletita din papura si sa-mi mangai chipul…

Am auzit un glas… o soapta… simteam cum mainile tale imi atingea fata… Am intors privirea… Erai tu… imi zambeai… zambetul cald si plin de duiosie iti insenina chipul… simteam degetele tale cum imi atingeau sprancenele… ochii… buzele… gatul… Simteam cum freamata si vibreaza trupul meu sub mana ta… O adiere abia simtita de parfum fin, raspandit de parul meu, te invalui ca o vraja…

Eu incet ti-am oprit mana din mers si-am luat-o in mana mea… am dus-o inspre buzele mele si-am saruta-o… Incet buzele tale imi atinse fata… Parea ca insusi timpul incremeni pe loc, nevrand sa deranjeze cel mai sublim sarut… Erai aici cu mine … mainile tale incet luneca in jos, iar eu m-am ghemuit langa tine …

Deschid ochii si imi dau seama ca sunt doar vise frumoase.

Am adunat in suflet mii de cuvinte frumoase… intind mana catre tine… mai susura-mi vorbe vrajite in suflet... Suntem doi oameni cu sufletele calde ce s-au intalnit sub palmele ocrotitoare ale sortii… asa ne-a fost scris in cartea vietii… sa se intalneasca inima cu inima. Este un dar ca putem iubi… ca putem simti.

Asezata langa geam, cu capul srijinit in maini, continuam sa visez… Priveam cum stiloul obosit de atatea litere, odihneste langa ultima fila scrisa…

Very beautiful song...

Merg...

Merg. Paşii răsună în liniştea amurgului. Soarele se ascunde după dealul împădurit, răvăşind o lumină gălbui pe dunga orizontului. Norii, centaurii cerului, ascund stelele de privirea mea. Nu-mi pasă: ştiu că stelele există, acolo, sus, în înalturile azurii. Clipesc, asemănându-se cu lacrimi cristaline, lucinde de pe gene lungi de fată. Sunt atât de nevinovate, încât norii le ascund de muritori.

Sunt singură. Pe marginea cărării se înalţă făcliile mestecenilor. E întuneric. Tulpinile mestecenilor licăresc ca nişte pâlpâiri albăstrii. Mă simt fericită în singurătatea mea benevolă. Mi-e bine cum nu mi-a mai fost de mult. Nu mă gândesc la zilele ce vor urma. Doar merg. Pur şi simplu merg. Singură…

Ştiu sa te caut...

Acolo unde spicul doldora de lumina se-inchina vietii, langa cerul metamorfozat in cicoare, la marginea ploii, printre ramurile verdelui, deasupra unei carti, pe puntea de curcubeu,

sub palaria florii-soarelui sau  în zidul unui gand...

Stiu sa te caut cautandu-ma pe mine...