Adoarme marea...
Ba nu -
Am adormit eu...
Marea abia s-a trezit
Sa-mi asculte
Nelinistea sufletului meu.
E tulbure marea...
Ba nu -
Sunt tulburata eu,
Si marea nu-mi poate spala
Lacrima sufletului...
E-n liniste marea,
Caci vru doar
Sa-mi spuna
Ca, fiind cu ea,
Eu nu mai sunt singura...
Sfârşit de toamnă
Cu amurguri cenuşii,
Cu triste frunzi
Pornite-n marş funebru,
Cu triste flori
Sub brume argintii -
Un trist peisaj
Pictat în alb şi negru...
Sfârşit de toamnă
Cu sinistre melodii,
Prelung interpretate
La viori sinistre
De ramuri dezgolite
De rachiti,
Dar cu pretenţii mari
De mari artiste.
Sfarsit de toamna
Cu ostile ploi
Intepretand acelaşi
Marş funebru
Pentru mormântul
Frunzei din noroi -
Un trist peisaj
Pictat în alb şi negru...
În ziua ceea soarele nemilos nu înceta să-şi verse fierbinţeala peste pământ. Era atât de cald, încât ţi se prea că şi înaltele case se topeau ca nişte lumânări.
Aproape în fiecare zi în acest oraş zgomotele se pierd pe aleile strâmte din centru, în vreme ce lumina şi culoarea se intensifică pe străzile scăldate de soare şi pline de oameni.
Printre vârfurile înaltelor clădiri înfierbântate de soare, se zărea crâmpeiul de cer unde se îndesau nori uriaşi. Începu să picure… Picăturile de ploaie se spărgeau de asfaltul fierbinte şi prăfuit. Ploaia începu să ţese cu picăturile-i mici o pânză densă între cer şi pământ, iar printre crăpăturile drumurilor îşi făceau cale o mulţime de pârâiaşe grăbite spre vale…
Încercând să se ascundă de ploaia, care, de la un timp începu să picure tot mai tare şi mai tare, femeia ajunse într-un loc deosebit de liniştit. O clădire cu vitralii mari se înălţa către cer, şi ea îşi găsi dos sub streşina alăturată de frontoanele uriaşe. Ploaia continua să ţese mânuitoare pânza din apă, iar dinlăuntrul clădirii o muzică dulce picura în urechile ei. Aceste sunete pierdute o ţinură în trasă pentru câteva minute, şi-ntr-o clipă, inima răspunse vibrând acestei senzaţii noi. Deschizând încet uşa, intră în biserică admirând frescele imprimate cu atâta grijă pe pereţi, apoi se aşeză mai aproape de altar, unde din dosul lui, un tânăr dus pe aripa visării îşi rătăcea degetele pe clapele unui forte-pian. Era ceva deosebit în toată această imagine, ceva, care te făcea să te simţi în siguranţă. Iar ploaia continua să picure la fereastră, sunetele împletindu-se între ele compunând o simfonie care-ţi pătrundea până şi în cel mai ascuns ungher al sufletului.
Fantasticul freamăt al frunzelor, murmurul apelor „clar izvorând din fântâne”, privirile înflăcărate ale îndrăgostiţilor îţi pătrund în suflet. Mai zăboveşti puţin, pentru că iarăşi a dat peste tine nemuritoarea aromă a vieţii. Laşi această aromă aleasă să ţi se împlânte în suflet, precum fierul plugului în ţărâna caldă… Ştii bine: pentru tine nu poate fi un alt chin şi o altă viaţă decât acest chin şi această viaţă.
Voi să zbor, să zbor ca Icar, să-mi găsesc refugiu în tainica, adânca şi amara voluptate a nopţii, în preajma lunii argintate.
Voi să visez. Să visez o realitate imaginară şi să mă cufund în ea.
Câte o dată, plutind pe fermecătoarele cărări ale vieţii, mă simt absentă. Plutesc într-un şuvoi himeric de gânduri. Această revărsare de idei şi imagini, caracteristică visului, creează frumuseţi de paradis, ce mă atrag necontenit. Nemărginita duioşie mă cuprinde în mrejele sale aidoma păsării Phoenix.
Nu vreau să mor… Vreau să admir lumina zilei, care lasă urme luminoase pe chipuri obosite de oameni, urme care treptat se strecoară înăutru şi formează în jurul inimilor o aură apărătoare de deznădejdea păgubitoare. Cei înnobilaţi de ea sunt învăluiţi de o ceaţă creatoare, ei apărând de cuţitul vremii firul eternităţii neamului.
Puritatea şi inocenţa, seninătatea şi deznădejdea sunt sentimente dintr-o complexă gamă, care-ţi insuflă mândria de a avea parte de această viaţă…
Sfârşit de toamnă
Încercând să se ascundă de ploaia, care, de la un timp începu să picure tot mai tare şi mai tare, femeia ajunse într-un loc deosebit de liniştit. O clădire cu vitralii mari se înălţa către cer, şi ea îşi găsi dos sub streşina alăturată de frontoanele uriaşe. Ploaia continua să ţese mânuitoare pânza din apă, iar dinlăuntrul clădirii o muzică dulce picura în urechile ei. Aceste sunete pierdute o ţinură în trasă pentru câteva minute, şi-ntr-o clipă, inima răspunse vibrând acestei senzaţii noi. Deschizând încet uşa, intră în biserică admirând frescele imprimate cu atâta grijă pe pereţi, apoi se aşeză mai aproape de altar, unde din dosul lui, un tânăr dus pe aripa visării îşi rătăcea degetele pe clapele unui forte-pian. Era ceva deosebit în toată această imagine, ceva, care te făcea să te simţi în siguranţă. Iar ploaia continua să picure la fereastră, sunetele împletindu-se între ele compunând o simfonie care-ţi pătrundea până şi în cel mai ascuns ungher al sufletului.
Nu vreau să mor… Vreau să admir lumina zilei, care lasă urme luminoase pe chipuri obosite de oameni, urme care treptat se strecoară înăutru şi formează în jurul inimilor o aură apărătoare de deznădejdea păgubitoare. Cei înnobilaţi de ea sunt învăluiţi de o ceaţă creatoare, ei apărând de cuţitul vremii firul eternităţii neamului. 
