"Nu-i o taină tot ce se întâmplă... ci Întâmplarea-i taină ce n-o ştiu..."
Întuneric… se scufundă într-o beznă care se răspândea peste tot!… De-odată frica o atinse cu degetele ei reci şi ea începu să tremure… Nu mai înţelegea nimic… era doar această beznă densă şi linişte…
Vrând să cerceteze bezna, întinse mâinile cu o vagă încercare să cuprindă întunericul… nimic… mâinile se rătăciră în umbra informă…
Nu ştia ce să facă… intră în panică… cum să iasă de aici… din acest întuneric…? Încercă să strige… Buzele-i uscate nu se mişcară… Mai făcu o sforţare să mişte buzele, să strige ceva… însă nu-i reuşi…
Închise ochii… văzu lumina caldă a soarelui… mergea pe plaja pustiită, pe nisipul încălzit de soare… aerul fierbinte o lovea în faţa făcând să-i crape pielea pe obraji… Dinspre mare venea aerul sărat, care îi ardea căile respiratorii… nu putea respira… simţea cum ceva îi apasă pieptul şi simţi o durere sfâşietoare care o străpunse ca un fior…
Nu auzea nimic… simţea doar acea durere ascuţită în regiunea inimii şi această beznă… acest întuneric care o învălui din cap până-n picioare…
Strigă în mintea ei atât de tare, încât i se păru că acuşica îi va plesni timpanele… Rugă întunericul să plece… însă el rămase alături de ea… o ţinea strâns în braţele lui…
„Pleacă!!!”, strigă iarăşi în mintea ei… „Lasă-mă!!! Lasă-mă în pace!!!”… însă întunericul nu pleca… continua s-o strângă de gât… să pătrundă în ea… s-o devoreze…
Nu putea respira… încerca, dar nu putea… era doar bezna din jur şi această durere care i se împrăştia prin corp…
Se trezi… lumină aspră îi înţepă ochii… Se afla într-o cameră luminoasă… pe dulăpiorul alb de alături erau câţiva trandafiri puşi într-o vază de culoare albăstrie… privirea i se opri la mâinile sale albe care zăceau prin părţi. În braţul stâng era înfipt un ac de la care porneau nişte tentacule ce duceau spre un săculeţ agăţat de cârligul unui stativ… analizându-l, ea coborî privirea în jos. La capătul vergelei de metal, erau montate nişte rotile care făceau stativul mobil.
Uşa salonului se deschise şi în ea se arătă silueta unui bărbat… El se apropie de pat, cercetă săculeţul agăţat de ţeavă, apoi, zâmbind i se adresă:
– Ei, cum ne simţim?
Bărbatul, aşezându-se pe scăunelul de alături îi luă braţul drept în mână, palpă pulsul, se uită la ceas, apoi aranjă braţul alături de corp…
– Ne-ai speriat atât de mult în această noapte… Ai avut un atac de cord. Ţi s-a oprit respiraţia şi încercam din răsputeri să te scoatem din comă… privind-o ţintă în ochi, zâmbi, precum vezi ne-a reuşit… Dar mai mult să nu să nu ne mai sperii aşa… Ne-am înţeles?
Ea nu-i răspunse… încercă să mişte buzele, dar nu-i reuşi să le dezlipească… Medicul luă mapa cu foi sub braţ şi se îndreptă spre ieşire… Urmărindu-l cu privirea, ea şopti încet, abia mişcând din buze:
– Staţi…
Însă şopotul se stinse undeva în mijlocul camerei… Medicul, aruncându-şi încă odată privirea spre ea, ieşi brusc şi închise uşa după el…
Pentru prima dată, în ultimele trei zile, ea adormi strâns, fără durere…
de D. Matcovski
