Ce eşti, Dragoste?

Ce eşti, Dragoste? Vioară

La ureche ce îmi cânţi?

Sau o şoaptă-n fapt de seară

De la îngeri, de la sfinţi?

Eşti un val care mă poartă

Când în sus şi când în jos?

Sau al vieţii mele soartă

Cu blestem şi cânt duios?

Mi-ai întins prin munţi cărarea

Şi prin văi ca în poveşti.

Scad în jos ca lumânarea,

Tu, ca focul, în sus creşti!

Mai ţii minte…?

 „Memoria este jurnalul intim pe care
îl purtăm mereu cu noi” (O. Wilde)

Trecutul este o parte din noi şi atunci când clipa ni se pare amară, ne cufundăm în apele amintirilor. Ele stau ghemuite în colţurile tainice ale sufletului şi aşteaptă zile când mugurii lor ofiliţi se vor preface în flori întârziate, încolţite pe vatra uitării…

Desprindem din cioburi de amintiri cele mai dragi chipuri, care şi-au zidit fiinţa în memoria noastră şi au stat lângă noi fără încetare, veghindu-ne clipa amară şi zborul vertiginos… Stăm de vorbă cu ele şi le întrebăm dacă îşi mai aduc şi ele aminte…

Mai ţii minte, suflete…?

La început de drum…

Stiloul aluneca de zor pe foaia de hârtie de la stânga la dreapta şi de sus în jos, cuvintele se alcătuiau subtil în fraze, iar acestea se aşterneau una după alta fără oprire de parcă inspiraţia ar fi fost o parte integrată a scriitorul… 

Dragă Eu,
Iată-ne din nou în faţa unei file albe… Ce vom scrie pe ea? Cum vom scrie? Câte speranţe şi pasiuni au fost schiţate de noi? Că totul va fi mai altfel, mai frumos… că succesele ni se vor înmulţi… Foaia albă aşteaptă să o scriem, fila imaculată aşteaptă de la noi zile trăite intens, urechi ciulite la ceea ce se întâmplă în lume şi imediata noastră apropiere, participare, viaţă…
Poate că pe aceste file nescrise vei schiţa, dragă Eu, un vis al tău, sacru, pe care ai vrea să-l realizezi… Nu uita să faci în fiecare zi câte ceva pentru noul tău vis, un pas oricât de mic te va apropia de el, de visul tău… 

S-ar putea ca pe una din foi să schiţezi chiar viitorul tău – pe unde mai vag, pe unde mai clar, dar un viitor al tău, numai al tău, luminat de aurora boreală a optimismului şi al împlinirii. 

Pe alocuri vei completa această filă cu prietenii tăi, care te vor sprijini în momente grele şi vor pune umărul când povara ţi se va părea peste puteri. Te vor ajuta să te regăseşti în momente de tristeţe…

Oricât de greu ar fi acest început, trebuie să avem curaj şi răbdare pentru a-l parcurge…”
La început de drum...
 
Stiloul aluneca de zor pe foaia de hârtie de la stânga la dreapta şi de sus în jos, cuvintele se alcătuiau subtil în fraze, iar acestea…

Sufletul este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile
în inima Creatorului... rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină...

 

Printre străini...

Printre străini sunt toate altele, 

Eu ştiu, eu foarte bine ştiu -

Sălcie apa e, şi laptele, 

Până şi vinul e sălciu...

Şi-acolo vin din zări cocoarele, 

Dar vin atât de vagabond, 

Şi-acolo arde-n ceruri soarele, 

Dar nu mai e ca tine blond...

Şi-acolo sună spicul grâului, 

Dar îl auzi şi nu tresari, 

Şi-acolo bate valul râului, 

Dar tu din valuri nu apari...

Şi-acolo frunzele se scutur, 

Dar nu în vale, la cişmea, 

Basma-n amurg şi-acolo flutură, 

Dar nu-i de dor, cum e a ta...

Şi-acolo stele cad, ca şoaptele, 

Dar nu le numeri, nu le-aduni...

Printre străini sunt toate altele, 

Ci-acolo nu avem străbuni...

Cadoul

Zi de vară peste întinsele prerii.

Autobuzul opintea pe o şosea cu prea multe gropi. Pe un scaun mai din spate, stătea un bătrânel uscăţiv, ţinând în braţe un mănunchi de flori de câmp. Pe partea opusă, o fetişcană oacheşă se uita fascinată la macii, margaretele şi albăstrelele din braţele bătrânului. Nu-şi mai putea lua ochii de la ele. Răzbătea din când în când până la ea parfumul proaspăt de flori. Încercă să privească pe fereastra prăfuită a autobuzului, dar degeaba. Ca un magnet o atrăgeau florile bătrânului...

La următoarea staţie, bătrânul  dădu să coboare. Ezită pentru o clipă, după care se adresă fetei: 

– Văd că-ţi plac florile mele. Cred că soţiei mele i-ar face mare plăcere să ţi le dăruiesc. Am să-i spun că ţi le-am dat ţie.

Fata primi florile îmbujorându-se de plăcere. Urmări apoi pe bătrânul uscăţiv cum se coborî din autobuz şi intră pe poarta de fier forjat a unui cimitir din apropiere…

Suflet gol...

Stau cu becul stins, doar lumina pala a Lunii ce se arunca si se tavaleste prin nori mai reuseste sa ma faca sa imi dau seama ca e noapte deja... Intunericul pluteste incet-incet prin camera, iar luminile artificiale sunt aici, ca sa ma calauzeasca…

Mi-e atat de dor sa scriu si nu imi vine sa cred, ca acum, o fac. Sunt inspirata sau nu, asta ramane sa aflu. Am in minte cateva versuri... Unii oameni sunt facuti sa taca si sa stea ascunsi in spatele unei singuratati, iar altii sunt facuti sa isi asume riscuri si astfel sa aiba ce face in viata lor... 

Azi sunt inconjurata de ceea ce mi-am dorit mereu, de LINISTE… si impart totul cu tine desi tu esti undeva, oricum, oricand... Aseara am vorbit despre tine. Astazi m-am gandit. Candva, poate, te voi vedea. Acest mesaj, de fapt, este pentru mine, sa il pot citi mereu… si de fiecare data cand il voi reciti, sa-mi aduc aminte de tine, necunoscute… de un omulean cu aripi de inger in suflet… 

Nici nu iti inchipui cat de mult imi doresc sa pot sa-mi inteleg sinele… Nu stiu ce sa astept de la viata...
…O… cat de mult as vrea…

P.S.Acum e timpul sa te las, si sa ma ocup de reumplerea sufletului meu, momentan golit de orice!
Noapte buna!

Numai omul care percepe frumosul în toată
splendoarea lui, poate savura orice clipă...

Uneori este atât de simplu să fii fericit...

Rugăciune...

Plăpând ghiocelu

Ieşind din zăpadă

Strigă: „Tatăl nostru…”

Ca lumeasă-l vadă

„Care eşti în ceruri…”

Şopti floarea–soare

Şi-un val de lumină

Căzu pe răzoare…

Smerit, busuiocul

Când vântul îl mână

Şi-i scutură roua

„Sfinţească-se…” -ngână

Când „numele-ţi” spune

Trist, Ohiul-de-bou,

Nu ştiu de-a fost şoaptă

Sau numai ecou…

Albastră ca cerul

O Nu-mă-uita

Spune: „’Mpărăţia

Să fie a Ta”?

 

Şi „Facă-se voia”

Suspină-o camee

Călcată-n picioare

Pe alba alee…

Când nuferii-n lacuri

Văd stele că sunt

Şoptesc: „Cum e-n ceruri

Aşa şi pe pământ…”

Şi grâiul când moara

Vuieşte într-una

A zis: „Pâinea noastră

Cea de totdeauna”

 

Iar nalba şi gura –

De-leu, amândouă

La fel rugătoare

Răspund: „Dă-ne-o nouă…”

Cu gândul la fluturi

Stau rozele-n glastre

Şi spun: „Iartă nouă

Păcatele noastre…”

„Precum şi noi iertăm

Greşiţii” încet

Răspundea garoafa

Uscată-n buchet.

Şi crinii, podoaba

Fecioarei cinstite

Şoptesc: „Nu ne duce

Pe noi în ispite…”

Iar spinii, ce-odată

Martorii îi purtară:

„Şi ne izbăveşte

De cele…” oftară.

Şi vântul porneşte

Ecoul divin,

C-un freamăt pădurea

Răspunse: „Amin!