Plasa virtuala si psihologia: Încrederea

Plasa virtuala si psihologia: Încrederea: "De multe ori aţi auzit de la alţii: 'Ai încredere în mine.' Dar oare acele persoane sunt pregătite să demonstreze că ele au încredere în dum..."

:)

Noaptea...

Fiind, parcă, suflarea zeiţei Nyx, întunericul se revărsă în odaie şi plutea prin încăpere ca o şuviţă de fum, lipindu-se de pereţi şi de obiecte… Cu ochii pierduţi în întunericul transparent, am stins lumina şi m-am întins pe pat. Nu simţeam oboseală, doar gândurile îmi alergau bezmetic rătăcind într-un labirint de imagini… 

Adia un vânt uşor, culegând din păduricea de alături miresme sălbatice. Mirosea a brad…  simţeam catifeaua udă a muşchiului, rășina cicatrizată cleios pe scoarţa copacilor… noaptea aceasta de primăvară cădelniţa miresme dulci… 

Se lăsă linişte… O boare rece se agăţase de perdelele subţiri umezindu-le. O noapte groasă pogorî asupra oraşului, iar eu m-am lăsat pradă somnului… Am adormit… Eram prea obosită ca să am vreme măcar să visez…

Norii grei, înghesuiţi, cădeau peste pământ şi ploaia se dezlănţui. În apropiere, frunzişul ud şi tufişurile erau biciuite de ploaia necurmată gonită sălbatic din urmă de vijelia tânguitoare. Trezită din somn, auzeam vântul mugind furios şi ploaia căzând în rafale. Vântul, ploaia şi întunericul stăpâneau văzduhul.

 M-am aşezat cât mai comod pe pervaz ca să pot asculta cum ploaia bocănea cu degetele-i ude-n geam… Mă împresura bezna deplină şi ploaia îmi udă faţa… Gemând în depărtare ploaia se porni deasă şi mă udă până la piele.

Priveam norii ce-şi proiectau chipul blând în băltoaca care se formase în urma ploii, imaginea fiind tulburată cu fiecare picur de ploaie… Continuam să stau ghemuită pe pervaz, ascultând şoapta ploii ca pe o rugăciune.

 Atunci l-am văzut… era un necunoscut care se opri în ograda casei şi rămase liniştit şi mut în ploaia ce cădea acum deasă pe capul lui descoperit. Lumina unui bec electric era tot acolo: licărea slab prin ploaie, dar continua să străpungă întunericul…

Urmăream de sus, de la etaj, cum silueta necunoscutului se topea în beznă…

Această noapte aduse nori atât de întunecaţi şi o ploaie atât de pătrunzătoare, încât recele ei îmi intră până la oase…

Chiar pasărea...

                      de D. Matcovschi

Obida vine ca să treacă.

De ce fugi, omule, de tine?

Au nimeni nu-i să te-nţeleagă,

Să te asculte, să te-aline?

Sărată-i lacrima ca marea

Şi mult amară-i ca pelinul,

Să n-o împaci cu răzbunarea,

Să nu o tulburi greu cu vinul!

De-o lume mare fie-ţi dorul,

De casă şi de codru verde.

Chiar pasărea ce ştie zborul

De una singură se pierde…

Echilibru...

                   de D. Matcovschi

M-am deprins ca toată lumea

Şi cum e, aşa mi-e bine:

După ziuă vine noapte,

După noapte ziuă vine.

Întuneric şi lumină

Curg în timp şi-l fac integru,

Şi eu alb gândesc în ziuă

Şi gândesc în noapte negru.

E o luptă de contrarii

Toată opera naturii:

Creşte pom, iar lângă dânsul

Creşte patima securii…

E un veşnic echilibru

Cu-adevăr şi cu povaţă

Nu e viaţă fără moarte,

Dar nici moarte fără viaţă…

Dans...

Cuvintele noastre danseaza. Al tau conduce, il tine pe al meu de maini, privesc ochi in ochi, zboara neobservand nimic in preajma. Cuvantul meu si al tau au devenit unul de la care porneste un alt inceput, o noua forta ce trage Globul din urma...

Maestre, nu opri muzica!




 

Odată...

Odată un tânăr şi bunicul său stăteau la umbra unui copac… La un moment dat, băiatul l-a întrebat pe bunic:

– Bunicule, poţi mă ajuţi să aflu răspunsul la o întrebare care mă frământă – cum ne găsim sufletul pereche?

Bătrânul a tăcut câteva secunde, apoi i-a răspuns nepotului:

– Ei bine, întrebarea ta e şi complicată şi simplă în acelaşi timp…

– Ce vrei să spui? Nu înţeleg…

Uitându-se ţintă în ochii copilului, bătrânul îi spuse:

– Bine… Când te uiţi în jurul tău vezi numai iarbă – ce ar fi să mergi puţin prin iarbă fără să te uiţi înapoi, mergi tot înainte şi încearcă să găseşti un fir frumos de iarbă pe care să mi-l aduci. Dar numai unul singur, ai înţeles?

După câteva minute băiatul s-a întors cu un fir de iarbă şi l-a dat bunicului său.

– Bine, nepoteţule, dar nu văd un fir frumos de iarbă la tine în mână.

– Păi ştii cum s-a întâmplat? răspunse copilul, mergeam prin iarba verde şi căutam un fir frumos, dar când găseam unul mă răzgândeam, îmi spuneam că precis găsesc altul încă mai frumos şi tot aşa, astfel am cules un fir oarecare. Doar mi-ai spus să nu mă uit înapoi şi exact aşa am făcut… 

 Bătrânul a zâmbit:

 – Băiete, aşa se întâmplă şi în viaţă… Iarba – sunt oamenii din jurul nostru. Iarba frumoasă – sunt oamenii care ne atrag. Câmpul cu iarba – e timpul. Când cauţi sufletul pereche, nu trebuie să faci tot felul de comparaţii în speranţa că vei găsi pe cineva mai bun. Dacă procedezi în acest mod, e doar o pierdere de vreme, aminteşte-ţi că „Timpul nu se mai întoarce” şi vei pierde ce ai avut…

Cine e femeia?

                           de D. Matcovski

Plânge o femeie pe un mal de ape,

Lacrima pustie-i arde sub pleoape.

E amurgul roşu, parcă-ar fi de sânge,

Pe un mal de ape o femeie plânge...

Bate aprig vântul, apele-n furtună, 

Bat în piatră valuri, valurile tună.

Salcie bătrână dureros se frânge, 

Pe un mal de ape o femeie plânge...

Cerul e ca plumbul care se topeşte, 

Din ţărâne noaptea ca o vamă creşte.

Sub aripa nopţii pasărea se strânge, 

Pe un mal de ape, o femeie plânge...

Se aprind lumine, undeva departe, 

Călătoare umbre se întorc din moarte.

Zvon solemn de clopot sună pe aproape, 

O femeie plânge pe un mal de ape...

Cine e femeia şi de unde vine?

O cunoaşte cine? O aşteaptă cine?

Greu loveşte-n stâncă fulgerul, s-o crape, 

O femeie plânge pe un mal de ape...

Spune-mi ceva...

Spune-mi o vorbă frumoasă,

Te rog să-mi spui...
Azi dureros mă apasă
Povara amurgului...

Spune-mi o vorbă cuminte
Pe care o aştept,
Şi pune-mi ca înainte
Fierbinte, palma pe piept...

Întreabă-mă: "Ce-i cu tine?"
Sau nu mă-ntreba...
Pământul, în zbor se ţine,
De dragostea mea şi a ta...