Toamnă bacoviană...

Sfârşit de toamnă
Cu amurguri cenuşii,
Cu triste frunzi
Pornite-n marş funebru,
Cu triste flori
Sub brume argintii -
Un trist peisaj
Pictat în alb şi negru...

Sfârşit de toamnă

Cu sinistre melodii,
Prelung interpretate
La viori sinistre
De ramuri dezgolite
De rachiti,
Dar cu pretenţii mari
De mari artiste.

Sfarsit de toamna
Cu ostile ploi
Intepretand acelaşi
Marş funebru
Pentru mormântul
Frunzei din noroi -
Un trist peisaj
Pictat în alb şi negru...

Linişte...

 În ziua ceea soarele nemilos nu înceta să-şi verse fierbinţeala peste pământ. Era atât de cald, încât ţi se prea că şi înaltele case se topeau ca nişte lumânări. 

    Aproape în fiecare zi în acest oraş zgomotele se pierd pe aleile strâmte din centru, în vreme ce lumina şi culoarea se intensifică pe străzile scăldate de soare şi pline de oameni.

Printre vârfurile înaltelor clădiri înfierbântate de soare, se zărea crâmpeiul de cer unde se îndesau nori uriaşi. Începu să picure… Picăturile de ploaie se spărgeau de asfaltul fierbinte şi prăfuit. Ploaia începu să ţese cu picăturile-i mici o pânză densă între cer şi pământ, iar printre crăpăturile drumurilor îşi făceau cale o mulţime de pârâiaşe grăbite spre vale…

Încercând să se ascundă de ploaia, care, de la un timp începu să picure tot mai tare şi mai tare, femeia ajunse într-un loc deosebit de liniştit. O clădire cu vitralii mari se înălţa către cer, şi ea îşi găsi dos sub streşina alăturată de frontoanele uriaşe. Ploaia continua să ţese mânuitoare pânza din apă, iar dinlăuntrul clădirii o muzică dulce picura în urechile ei. Aceste sunete pierdute o ţinură în trasă pentru câteva minute, şi-ntr-o clipă, inima răspunse vibrând acestei senzaţii noi. Deschizând încet uşa, intră în biserică admirând frescele imprimate cu atâta grijă pe pereţi, apoi se aşeză mai aproape de altar, unde din dosul lui, un tânăr dus pe aripa visării îşi rătăcea degetele pe clapele unui forte-pian. Era ceva deosebit în toată această imagine, ceva, care te făcea să te simţi în siguranţă. Iar ploaia continua să picure la fereastră, sunetele împletindu-se între ele compunând o simfonie care-ţi pătrundea până şi în cel mai ascuns ungher al sufletului.

 

Ce multe aş vrea să-ţi spun...

Ce multe-aş vrea să-ţi spun…

Ce multe ţi le-aş plânge,

Dar tu îţi vezi de drum,

Doar umbra-ţi mă atinge.

Ce multe-aş vrea să-ţi cânt,

Ce multe să-ţi şoptesc,

Dar ochiul tău e orb

Şi-n suflet codri-ţi cresc.

Indiferenţa-ţi albă

Mai dură e ca ura,

Şi pacea ta de domn

Îmi zguduie făptura.

Eu nu mai pot să cânt,

Să plâng m-opreşte dorul.

Aştept doar un cuvânt,

Şi-mi dibui viitorul.

Frumoasei tale umbre

Şi inimi mă supun…

Ce multe ţi le-aş plânge,

Ce multe-aş vrea să-ţi spun…

 

Viaţa are sens...

Fantasticul freamăt al frunzelor, murmurul apelor „clar izvorând din fântâne”, privirile înflăcărate ale îndrăgostiţilor îţi pătrund în suflet. Mai zăboveşti puţin, pentru că iarăşi a dat peste tine nemuritoarea aromă a vieţii. Laşi această aromă aleasă să ţi se împlânte în suflet, precum fierul plugului în ţărâna caldă… Ştii bine: pentru tine nu poate fi un alt chin şi o altă viaţă decât acest chin şi această viaţă.

Voi să zbor, să zbor ca Icar, să-mi găsesc refugiu în tainica, adânca şi amara voluptate a nopţii, în preajma lunii argintate.

Voi să visez. Să visez o realitate imaginară şi să mă cufund în ea.

Câte o dată, plutind pe fermecătoarele cărări ale vieţii, mă simt absentă. Plutesc într-un şuvoi himeric de gânduri. Această revărsare de idei şi imagini, caracteristică visului, creează frumuseţi de paradis, ce mă atrag necontenit. Nemărginita duioşie mă cuprinde în mrejele sale aidoma păsării Phoenix.

Nu vreau să mor… Vreau să admir lumina zilei, care lasă urme luminoase pe chipuri obosite de oameni, urme care treptat se strecoară înăutru şi formează în jurul inimilor o aură apărătoare de deznădejdea păgubitoare. Cei înnobilaţi de ea sunt învăluiţi de o ceaţă creatoare, ei apărând de cuţitul vremii firul eternităţii neamului. 

Puritatea şi inocenţa, seninătatea şi deznădejdea sunt sentimente dintr-o complexă gamă, care-ţi insuflă mândria de a avea parte de această viaţă…

E seara...

E seară. Galbenul lumânării
Mai pâlpâie şi-mi luminează casa...
Păienjenişul moale al tăcerii
Aduce-n vid fantomele visării, 
Pe umeri cade liniştea - Crăiasa...

Stăpâna mea, singuratate...

Cât de aproape eşti singurătate! Dar, oricum, nu mă poţi răpi: prea e vie amintirea zilei ce abia s-a destrămat!

Se topeşte cerul. Dispare risipit şi rătăcit în bezna densă a amurgului. Pământul, apele, întreaga natură e cuprinsă de jocul sublim al armoniei.

Sunt o barcă, aruncată pe panglica lină a râului amintirilor. Când ascult şoapta melancolică a stufărişului, strunele harpei sufletului meu regăsit vibrează cu o neasemuită durere. Mă doare fiinţa, iar suferinţa amintirilor mă va durea o noaptea întreagă, o veşnicie! M-am născut cu dorul luminii în inimă şi voi muri cu această patimă. Adorm înfăşurată în plapuma cerului nins de stele, alinată de liniştea imaculată a nopţii şi răpită de înstrăinare…

Mă supun ţie, stăpâna mea, singurătate!

    Trece timpul şi apa mărilor pline de griji scaldă stânca singurătăţii… Este deja şlefuită şi nici o plantă ce ar purta speranţa nu mai poate încolţi pe ea… În acest răstimp stânca mi-a devenit refugiu, ascunziş, veşmânt…