Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 23 martie 2011

Pustiu...


Lumina de matase a soarelui ii mangaia chipul obosit. Infatisarea lui te facea sa te intrebi daca zambeste ori plange… Ramas singur cu gandurile sale, o umbra din imaginea vesniciei i se oglindea in suflet. S-ar fi aruncat la pamant si s-ar fi lasat prada setei de odihna… ridicand fata imbrobonata de lacrimi catre cerul pustiu, ametitor de frumos, el ingenunche. Nu mai putea sa-si retina lacrimile pline de durere… O, cat de mult ar fi vrut sa intoarca timpul inapoi, sa intoarca clipele alea… clipe pretioase ascunse in timp… clipe care le tinea in adancul sufletului… Iar acum a pierdut totul… nu a mai ramas nimic decat amintiri… doar simple amintiri…
In aceasta dupa amiaza norii incepusera a se indesi pe cerul pustiu. Un cer apasator atarna deasupra caselor incarcat de caldura umeda a verii. Sub cerul care, parca, se lasase ingreunat de ploaie, isi arata dintii – frigul, care facea sa-ti inghete pana si maduva oaselor. Incepu sa ploua… picaturile de ploaie cadeau peste pamantul prafuit, improspatandu-l. Soarele nu mai stralucea pe cer, iar umbrele serii se furisau geloase… Si odata cu zgomotul ploii, tot mai puternic, amurgul se lasa clipa cu clipa. Timpul trecea treptat, si peste ropotul si zarva ploii, se lasa inserarea…
Ploaia se potolise si pe afara nu se mai auzea nimic decat latratul cainilor in departare. Gasindu-si tovarasul desavarsit in chipul unui copac ce-si inalta ramurile catre cerul acoperit cu nori, el se aseza la radacinile lui uitandu-se cum pluteau umbrite in lumina lunii – norii parand cufundati in meditatie. Copacii stropeau cu roua racoroasa de dupa ploaie aerul din jur, scufundandu-se in intunericul ce se intalnea cu lumina lunii si cu vantul...

     In lunga singuratate a noptii, luna inceata si singuratica, se catara in albastrul stins al cerului… 
 Dezmortindu-se dupa atata stat la poalele copacului, el se porni spre malul raului in care se oglindeau usor stelele si batea oarecum spre alb. Raul isi galgaia apele pierdute printre salciile infrunzite. Se lasa tacerea...
     Acesta era timpul unei nopti lungi intr-o liniste totala… O noapte fara sfarsit…


Un gând înecat în privirea ta…


E dimineaţă… Zorii îţi sărută genele. Simţi cum te îmbrăţişează lumina de mătase soarelui. Îţi deschizi ochii mari, ca două boabe de rouă şi priveşti în jur. Un miros de cafea amăruie cu gust de dimineaţă se împrăştie prin toată camera… Un zgomot abia sesizabil se aude dinspre bucătărie, şi-n câteva secunde în pragul uşii dormitorului apare silueta mea. În mână ţin o ceaşcă cu cafea neagră aburindă, iar tu simţi cum aroma cafelei pluteşte în aer şi te cuprinde din toate părţile. Las încet ceaşca pe noptieră şi mă apropii de tine… Mă priveşti, mă îmbeţi cu parfumul tău, mă iei în braţe… ne contopim buzele într-un sărut ce-mi pare o eternitate…
 O zi… în care cafeaua are gustul  dimineţii…
 Bună ziua suflete!!!

Mi-ar plăcea să mă trezesc din această visare şi să ştiu că atunci când voi deschide ochii, realitatea nu mă va lovi iarăşi… Aş face orice să nu mă pot trezi din acest vis frumos… Aş dormi o viaţă întreagă, pentru că ştiu că dacă mă trezesc şi mă uit lângă mine, tu nu eşti…

 Oricât de puternici am fi, uneori simţim nevoia de siguranţă şi ocrotire, de cuvinte calde şi gesturi de afecţiune…


Auzi iubite, plouă afară...


Auzi iubite, plouă afară,
Cu ochii trişti privesc la geam
Şi nici nu ştiu a câta oară
Vreau lângă mine să te am…


Auzi iubite, plouă afară,
Nevoie mare şi prăpăd
Şi nici nu ştiu a câta oară
Vreau lângă mine să te văd...


Auzi iubite, plouă bate
În geamul îngheţat şi ud,
Dar ce folos, tu eşti departe
Eu singurică o aud…


Auzi iubite, urlă vântul
Ca un căţel însingurat
Şi eu acum mă lupt cu gândul
Că tu demult m-ai fi uitat…


Auzi iubite, plouă cântă
O melodie de amor
Şi mie-n noaptea asta sfântă
Numai de tine-mi este dor!








Azi ploua...

Azi ploua...

Imi place cand ploua... Pur si simplu ador ploaia...

Azi am fost in oras... Am urcat in autobuz (care trece prin centrul Chisinaului)... Nu-mi prea place transportul public, mai ales cand e aglomerat... insa, azi, spre uimirea mea, a fost destul de liber... Am ochit un locusor langa geam si m-am asezat... Afara e cam posomorat... Incepu sa picure... Priveam cum picaturile mici loveau geamul autobuzului, lasand urme alungite. Oamenii misunand de ici-colo, incepura sa-si scoata umbrelele de prin genti, grabindu-si pasul... 
Totul era atat de ciudat, sau mai degraba spus - straniu... Incepu sa ploua mai tare... 

Imi place sa privesc cum ploua afara. Imi place mult sa privesc cum pe fereastra trista si uda, se preling picaturile de ploaie... Am adormit de-abinelea cu capul sprijinit de geamul rece... nici nu stiu cum de m-am trezit tocmai la statia care imi trebuia! Oricum, nu am scapat statia, ca altfel, trebuia sa merg destul de multisor pe jos...

Da... a fost o zi minunata!




marți, 22 martie 2011

Atâtea măşti...


                          (P. Cărare)  
 
Atâtea măşti pe faţa ta!
Cum te-ai deprins a le purta?
Şi cine vrea sa te cunoască,
Forţat, te curaţă de mască
Să-ţi vadă faţa, însa... vai!
Sub prima mască - alta ai!
Şi când ţi-o scoate şi pe asta,
Tu încă alta ai, şi basta!
Au cate, zău, vei fi purtând?
Noi ţi le scoatem rând pe rând
Şi nu sfârsim să dăm vreodată
De faţa ta adevarată.
Iţi punem măştile-napoi,
Aşa ne dumerim şi noi...
Că tocmai asta-ţi este faţa:
O mască-n alta - toata viaţa!!!