Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 7 septembrie 2011

Rugăciune...

Plăpând ghiocelu
Ieşind din zăpadă
Strigă: „Tatăl nostru…”
Ca lumeasă-l vadă

„Care eşti în ceruri…”
Şopti floarea–soare
Şi-un val de lumină
Căzu pe răzoare…

Smerit, busuiocul
Când vântul îl mână
Şi-i scutură roua
„Sfinţească-se…” -ngână

Când „numele-ţi” spune
Trist, Ohiul-de-bou,
Nu ştiu de-a fost şoaptă
Sau numai ecou…



Albastră ca cerul
O Nu-mă-uita
Spune: „’Mpărăţia
Să fie a Ta”?
 
Şi „Facă-se voia”
Suspină-o camee
Călcată-n picioare
Pe alba alee…




Când nuferii-n lacuri
Văd stele că sunt
Şoptesc: „Cum e-n ceruri
Aşa şi pe pământ…”

Şi grâiul când moara
Vuieşte într-una
A zis: „Pâinea noastră
Cea de totdeauna”
 
Iar nalba şi gura –
De-leu, amândouă
La fel rugătoare
Răspund: „Dă-ne-o nouă…”

Cu gândul la fluturi
Stau rozele-n glastre
Şi spun: „Iartă nouă
Păcatele noastre…”

„Precum şi noi iertăm
Greşiţii” încet
Răspundea garoafa
Uscată-n buchet.

Şi crinii, podoaba
Fecioarei cinstite
Şoptesc: „Nu ne duce
Pe noi în ispite…”



Iar spinii, ce-odată
Martorii îi purtară:
„Şi ne izbăveşte
De cele…” oftară.

Şi vântul porneşte
Ecoul divin,
C-un freamăt pădurea
Răspunse: „Amin!




marți, 23 august 2011

Autobiografie în cinci capitole scurte

Capitolul I
Mă plimb pe stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
Cad în ea.
Sunt pierdut… Sunt neputicios…
Nu e greşeala mea.
Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.

Capitolul II
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
Mă fac că n-o văd.
Cad în ea din nou.
Nu-mi vine să cred că mă aflu din nou în acelaşi loc, dar nu e vina mea.
Îmi va trebui încă mult timp ca să ies afară.

Capitolul III
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
O văd că este acolo.
Cu toate acestea cad în ea… este un obicei deja.
Ochii îmi sunt deschişi.
Ştiu unde mă aflu.
Este greşeala mea.
Ies afară imediat.

Capitolul IV
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
O ocolesc.

Capitolul V
Mă plimb pe altă stradă.





duminică, 21 august 2011

O după-amiază în parc…


     A fost odată un băieţel care dorea să-L întâlnească pe Dumnezeu. Ştia că era o călătorie lungă până unde locuia Dumnezeu, aşa că şi-a pus în gentuţa de grădiniţă un pachet cu biscuiţi şi câteva sticluţe cu Pepsi.
     La numai trei străzi de casa lor, a văzut o bătrânică stând pe o bancă din parc. Privea la nişte porumbei.

Băieţelul s-a aşezat lângă ea, a deschis gentuţa şi a scos pachetul cu biscuiţi, când văzu că bătrânica arătă foarte flămândă. Îi oferi bătrânei un biscuit. Ea l-a acceptat cu mulţumire şi i-a zâmbit. Zâmbetul ei era atât de frumos, aşa că băieţelul dori să-l mai vadă. Îi dărui bătrânei şi un Pepsi. Din nou ea îi zâmbi frumos. Băieţelul rămase încântat.
     Aşa au stat împreună toată după-amiaza mâncând şi zâmbind. Nimeni din ei nu spunea nici un cuvânt.
     Când seara se lăsă peste oraş, băieţelul îşi dădu seama că este obosit şi că trebuie să plece acasă. După ce se sculă de pe scaun şi făcu câţiva paşi, băieţelul se întoarse şi-i dădu bătrânei o îmbrăţişare. Iar ea îi dărui cel mai mare şi mai frumos zâmbet.
       Când deja băieţelul ajunse acasă, mama fu surprinsă de bucuria de pe faţa copilului. L-a întrebat:
     – Ce ai făcut azi de eşti atât de fericit?
     – Am praznit cu Dumnezeu, îi răspunse băieţelul.
     Dar înainte ca mama să poată spune ceva, el adăugă:
     – Ştii ceva? Ea are cel mai minunat zâmbet pe care l-am văzut vreodată!
     Între timp, bătrâna, radiind de bucurie, ajunse şi ea acasă. Fiul ei uimit de pacea de pe faţa ei, o întrebă:
     – Mamă, ce ai făcut azi de eşti atât de fericită?
      – Am mâncat biscuiţi în parc cu Dumnezeu.
     Dar înainte ca fiul ei să poată spune ceva, bătrâna adăugă:
     – Ştii, El este cu mult mai tânăr decât mi-am imaginat!

sâmbătă, 20 august 2011

Povestea lui Narcis...

     Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria frumuseţe într-un lac, era atât de fascinat de el însuşi că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit Narcisă.
    Dar nu aşa, de fapt, se încheie povestirea. Se spune că atunci când a murit Narcis, au venit Nayadele – zeiţele izvoarelor şi ale pădurilor – şi au văzut Lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un urcior cu lacrimi sărate.
    – De ce plângi? au întrebat Nayadele.
    – Plâng pentru Narcis, răspunse Lacul.
    – Ah, nu-i de mirare că plângi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumuseţea.
    – Dar Narcis era frumos? întrebă Lacul.
    – Cine altul poate şti mai bine decât tine? răspunseră, surprinse Nayadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.
    Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un târziu, zise:
    – În plâng pe Narcis, dar niciodată nu am ştiut că el era frumos. Îl plâng pe Narcis pentru că de fiecare dată când se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectat, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.

marți, 16 august 2011

Cuvintele...


Cuvintele sunt cernute de la părinţi către copii ca nişte fire aurii de nisip, ca apoi să se răstoarne către copiii copiilor şi tot aşa de sus în jos de josul răsturnat în sus, mai departe…

Timp măsurat cu clepsidra la nesfârşit…

Mi-e somn...

Mi-e somn… M-afund în propria privire… Inchid pleoapele tăcerii şi visez REALITATEA! Aş dori să mă dispersez în infinitatea unei singure ore, să fiu chiar eu Infinitul… în care mi se zbate haotic inima…
Sămânţă - freamătul viitorului
comprimat în Timpul - prezent!

sâmbătă, 14 mai 2011

Plasa virtuala si psihologia: Încrederea

Plasa virtuala si psihologia: Încrederea: "De multe ori aţi auzit de la alţii: 'Ai încredere în mine.' Dar oare acele persoane sunt pregătite să demonstreze că ele au încredere în dum..."

joi, 28 aprilie 2011

Noaptea...

Fiind, parcă, suflarea zeiţei Nyx, întunericul se revărsă în odaie şi plutea prin încăpere ca o şuviţă de fum, lipindu-se de pereţi şi de obiecte… Cu ochii pierduţi în întunericul transparent, am stins lumina şi m-am întins pe pat. Nu simţeam oboseală, doar gândurile îmi alergau bezmetic rătăcind într-un labirint de imagini… 
Adia un vânt uşor, culegând din păduricea de alături miresme sălbatice. Mirosea a brad…  simţeam catifeaua udă a muşchiului, rășina cicatrizată cleios pe scoarţa copacilor… noaptea aceasta de primăvară cădelniţa miresme dulci… 
Se lăsă linişte… O boare rece se agăţase de perdelele subţiri umezindu-le. O noapte groasă pogorî asupra oraşului, iar eu m-am lăsat pradă somnului… Am adormit… Eram prea obosită ca să am vreme măcar să visez…
Norii grei, înghesuiţi, cădeau peste pământ şi ploaia se dezlănţui. În apropiere, frunzişul ud şi tufişurile erau biciuite de ploaia necurmată gonită sălbatic din urmă de vijelia tânguitoare. Trezită din somn, auzeam vântul mugind furios şi ploaia căzând în rafale. Vântul, ploaia şi întunericul stăpâneau văzduhul.
 M-am aşezat cât mai comod pe pervaz ca să pot asculta cum ploaia bocănea cu degetele-i ude-n geam… Mă împresura bezna deplină şi ploaia îmi udă faţa… Gemând în depărtare ploaia se porni deasă şi mă udă până la piele.
Priveam norii ce-şi proiectau chipul blând în băltoaca care se formase în urma ploii, imaginea fiind tulburată cu fiecare picur de ploaie… Continuam să stau ghemuită pe pervaz, ascultând şoapta ploii ca pe o rugăciune.
 Atunci l-am văzut… era un necunoscut care se opri în ograda casei şi rămase liniştit şi mut în ploaia ce cădea acum deasă pe capul lui descoperit. Lumina unui bec electric era tot acolo: licărea slab prin ploaie, dar continua să străpungă întunericul…
Urmăream de sus, de la etaj, cum silueta necunoscutului se topea în beznă…
Această noapte aduse nori atât de întunecaţi şi o ploaie atât de pătrunzătoare, încât recele ei îmi intră până la oase…