Totalul afișărilor de pagină

duminică, 1 decembrie 2013

O clipă...



„Respiră!”, auzi un glas pătrunzător… „Respiră, la naiba!!!”, răsună în capul ei un ecou… Un aer cald amestecat cu fum de ţigară, îi pătrunse în plămâni… „Un… doi… trei… patru…”, auzi din nou acelaşi glas… „Te rog, nu mă părăsi! Respiră, ţi-am zis!!! Respirăăă!!!”. În plămâni iarăşi îi pătrunse insuportabilul aer cald îmbibat cu fum de ţigară… Deschise ochii. Un tânăr lăcrimând o lipi de pieptul lui… „O clipă… mai rabdă doar o clipă…” auzi o şoaptă chiar lângă ureche…
Se trezi brusc. Ridică capul de pe masă şi se uită în jur. Nu îşi aducea aminte cum a adormit. Probabil adormise pe când citea… Somnoroasă, dânsa, aruncă o privire afară. În ograda casei alerga un băieţaş alături de un dalmaţian. Glasul strident al copilului şi lătratul câinelui pătrunse în odaie. Privind din nou spre fereastră, ea îşi văzu chipul ce se oglindea în sticlă. Întinse mâna şi încercă să-şi atingă chipul ce abia se vedea în sticla ferestrei. 
Trecuse ceva timp de atunci… Nimic nu mai rămase din acel accident, nici măcar vreo amintire… Singurul lucru care putea să-i aducă aminte de acea întâmplare, era o mică cicatrice în regiunea sprâncenei drepte… Dar, poate, nici n-avea ce să-şi amintească, decât de acel tânăr… Nu-l cunoştea şi nici măcar nu ştia cine e! Ajungând la spital, tânărul care-i salvase viaţa, de parcă nici n-ar fi existat! Nici urmă de el! Oare cine-o fi? Cât efort şi cât timp a pierdut pentru a-l găsi, dar… fără nici un rezultat.
„O clipă… Mai rabdă doar o clipă…”, răsună iarăşi în capul ei… Sculându-se de pe scaun, dânsa ieşi din cameră. 
    Ajunsă în pragul casei, ea coborî scările şi, aşezându-se pe trepte, urmărea jocul copilului. „O clipă…”, se gândi ea, „doar o clipă…”. De multe ori se întreba, ce ar fi dacă n-ar fi fost acea clipă… 
– Mami! Mami! glasul copilului a rupt firul gândurilor ei. Mami, ai văzut! copilul se uită mirat în ochii maică-si.
– Da, dragul meu! zâmbind, dânsa îl trase pe copil la pieptul ei, îl cuprinse şi apoi îl sărută. Am văzut! Uite-l pe tati! Copilul se smulse din braţele ei şi începu să alerge spre maşina care se parcă lângă casă.
Nu după mult timp după acel accident, ea se căsători. Îşi iubea soţul şi băiatul, însă… nu putea nicidecum să uite ochii ceia. De fiecare dată când se trezea, îi vedea în faţa ei… Nu vroia nimic, decât să ştie ai cui sunt… Ar fi dat orice!
– Aş da orice… şopti fără să-şi dea seama.
Privind cum băieţelul sări în braţele lui tacă-său, pe faţă-i apăru un zâmbet, se sculă de pe trepte şi se repezi spre ei.

„O clipă… ce ne mai rămâne, decât o singură clipă…

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

* * *

Eu n-am vrut să mă nasc pe lumea asta… Asta o dovedeşte şi faptul că am venit pe lume într-un sfârşit de toamnă, într-o zi de joi, pe înserat. Nimeni nu dă importanţă unei astfel de naşteri. Joi seara, toată lumea e frântă de oboseală. Aşteaptă nerăbdătoare să treacă şi ziua de vineri, ca apoi să se bucure, fiecare în felul lui, de cele două zile libere din capăt de săptămână. În plus, dacă e şi sfârşit de toamnă, toţi duc în spate grija facturilor de la termoficare, curent şi gaz ce se vor umfla, ca Nilul pe vremea Egiptului antic…
Cine ar da acum, în astfel de momente, măcar o ceapă degerată pe un nou-născut? “Ce-i trebuie şi ăstuia?” se întreabă indivizii în halate albe, ce sunt vameşii ăstei lumi pentru cei nou-născuţi. “De ce n-a putut sta acolo de unde a venit? Crede că e mult mai bine, aici, pe Terra? Se înşeală amarnic! N-a putut pune şi el mâna pe o carte, înainte să-şi planifice călătoria şi, mai ales, înainte să-şi aleagă destinaţia, din care putea afla că nu prea e nimic frumos sau interesant de văzut pe aici, pe la noi? Pământenii nu sunt deloc interesanţi!
Primul semn că m-am născut într-o lume dominată de violenţă a fost palma dată peste fund, pe care am primit-o la câteva clipe de la naştere. Cum era şi normal, am început să urlu la cel care îşi permisese acel act barbar: “Mă’! Tu dai în salvatoru’ ăstei lumi?! Te ţin eu minte, n-ai tu grijă!” I-am şi făcut în minte un portret-robot pentru a nu-l uita: înalt, îmbrăcat complet în halat alb, cu un fel de mască ce-i acoperea gura. “Şmecheru’!” mi-am zis în gând, “Crede că, dacă are aiureala aia pe faţă, nu-l voi recunoaşte?! S-o creadă el!” Mai târziu, mi-am dat seama că din mulţimea de oameni în alb nu-l voi putea recunoaşte pe individul care m-a supărat amarnic în momentul naşterii mele.
Că violenţa şi actele barbare erau şi încă sunt la ele acasă, aici, pe acest tărâm nefericit, a dovedit-o şi următoarea faptă a omului în alb. Luând în mână ceva tăios, afişând o indiferenţă uimitoare faţă de faptele reprobabile pe care le săvârşea, se pare, chiar cu o anumită satisfacţie, care însă, era neobservabilă pe chipul lui, mi-a retezat singura legătură pe care o mai aveam cu lumea din care venisem. Cordonul acela, puntea mea spre Planeta Vieţii, a fost brutal sfâşiat de una dintre uneltele mascatului în halat alb şi tot ce ştiam în acele momente am uitat instantaneu…

Văzând că violenţa e o banalitate a acestei lumi, m-am trezit aşezat în braţele cuiva. Mă aşteptam la o nouă „terapie” de şoc, la un nou act de violenţă, unul care să încheie acest mod bizar de a spune “Bun venit pe lume!”. Contrar aşteptărilor mele, pesimiste ce-i drept, nimic ce să aducă a violenţă nu s-a întâmplat. Din contra! Acele braţe în care fusesem aşezat, mă strângeau cu căldură la pieptul unei fiinţe iubitoare. Faţa mea încerca să se destindă într-un zâmbet de mulţumire, iar o stare de bine încerca să se insinueze în toată fiinţa mea.
Totuşi, parcă nu-mi venea să cred că după tratamentul “inuman” de care tocmai “beneficiasem”, acum aveam parte de atâta dragoste. Mi se părea că ceva nu e în regulă. Că e vreo şmecherie menită să-mi adoarmă conştiinţa pentru a mai încasa un nou tratament, identic sau mai violent decât cel anterior… 
După un timp, mi-am ridicat privirea pentru a vedea cine mă preţuieşte atât de mult, cine se bucură cu toată fiinţa pentru venirea mea pe astă lume.
Doi ochi blânzi, calzi, mă priveau înlăcrimaţi, dar fericiţi. Atunci am ştiut că nimic, nimeni, nici un rău de pe această planetă nu mă mai poate atinge. Privind la mine ca la cel mai preţios lucru de pe Pământ, fiinţa care mă strângea la pieptul ei cu atâta dragoste a început să îngâne un cântec, un descânt pentru nou-născutul Om…





vineri, 7 iunie 2013

Dezamăgire...

  
   Degetele îmi alunecă pe tastatură lăsând cuvinte fără înţeles… Sunt cuvinte din spatele unui suflet trist pentru care fericirea înseamnă ceva de neatins…
     Mii de cuvinte se învârt în gânduri, mii de trăiri revin pentru o clipă şi dispar. Toate înseamnă acelaşi lucru – nu mai cred în mimic şi în nimeni pentru că tot ce mă înconjoară m-a dezamăgit…

     Îmi e frică să mai gândesc, să  mai pun întrebări, să mai aştept răspunsuri… Îmi vin în minte momentele în care mai credeam în vorbe, în atingeri, în promisiuni, în bunătate, în dreptate, în aşteptare sau în speranţe. Acum nu mai cred în nimic… doar mă gândesc la credinţa mea care m-a împins spre marginea prăpastiei… Mă simt sufocată în spaţii largi şi înecată de lacrimi, dar ceva nu mă lasă nici măcar să plâng…  
      Aş da totul pentru o singură lacrimă care să ia odată cu alunecarea ei toate însingurările ascunse în sufletul meu, toate regretele la poarta inimii mele…

     Aş vrea să numesc acest sentiment durere, disperare sau renunţare, dar este doar… dezamăgire…



marți, 28 mai 2013