Crizantemele – dor amărui

Ce flori frumoase! Doamne, ţine mult

Explozia aceasta de culoare.

Crizantemele – aceste flori de dor amărui, aceste ochiuri de frumos şi speranţă, aceste insuliţe de splendoare sculptate în mijlocul frunzelor devastate… În miez de toamnă, ele sfidează frigul ce-şi ascute săbioarele, vântul ce-şi intensifică rafalele şi tristeţea ce se cuibăreşte în pomii tot mai goi şi în sufletele oamenilor.

Cele galbene au ascuns în petalele lor iepuraşii de soare ai verii. Cele roşii au adunat în găoacea lor pasiunea şi vâlvătaia crepusculelor, iar cele albe… ah! Cele albe, sunt imitaţii ale aripilor de îngeri, respirând prospeţime şi candoare. Ele întruchipează colivia albului îngemănat cu lumina.

Corolele lor maiestuoase umplu de graţie grădina şi împresoară împrejurimile cu picături de aşteptare… a ceva mirific, senzaţional. Sunt ca nişte focuri de artificii, ce ne lasă cu sufletul la gură, uluiţi şi entuziasmaţi de atâta frumuseţe.

Crizantemele – aceste flori ale neuitării şi ale uitării de sine, aceste regine misterioase ale peisajelor autumnale…

Îmi amintesc de oamenii pe care i-am cunoscut de mult. Îmi picură în inimă nostalgia dulce a clipelor când eram stăpâna frunzelor muiate în aur şi-mi scăldam paşii în podoaba ruginită a tăcerii.

Când mă aplec să le miros, simt un soi de pioşenie şi veneraţie, de parcă aş îngenunchea în faţa Făuritorului de Minuni, mulţumind pentru această cerească binecuvântare. Ochii lor mărunţi mi se lipesc de faţă, de suflet şi devin una cu lumina mea dinăuntru. Atât de măiestrit urzite, petalele lor sunt ca o aramă invincibilă, ce nu lasă Urâtul să se strecoare în sufletul meu…

Admir crizantemele cu un sentiment de calmitate şi alean. Simt cum ele îmi aduc în împărăţia sinelui aşchii de tămadă şi alin. Aceste flori rebele răzbat enigmatic în mijlocul noianului de frunze risipite, îşi scutură pletele scurte şi colorează universul, oraşul, parcul, viaţa noastră, care poartă predominant nuanţe accentuate de gri…

Atât de cunoscută prezenţa lor şi de fiecare dată atât de surprinzătoare, ele nu încetează să răspândească peste lume strălucire şi culoare. Primiţi-le în suflet pentru o picătură de sărbătoare.

Crizantemele, aceste flori cu miros de dor amărui…

Ascult TĂCEREA...

 Atât de necesară uneori – ca aerul, ca lumina, ca viaţa. Ea e izvorul gândurilor înălţătoare. Ea e regina înţelepciunii. TĂCEREA… lacrima nevăzută a sufletului îndrăgostit, care se prelinge peste raza curcubeului

Tăcerea – oglindă a sufletului care trăieşte. Unii, cei mai nefericiţi, nu ştiu să asculte tăcerea, îşi trăiesc viaţa doar în zgomot. Poate că se tem să stea de vorbă cu propriul EU? Să-şi analizeze faptele, să şi le schimbe?

Ce frumoasă şi limpede e tăcerea: în amurg, sub mângâierea blândă a fulgilor de nea, or dimineaţa, când solii discului de aur ne mângâie sfielnic obrazul, sub arţarii care îşi risipesc frunzişul sângeriu, în umbra tainică a unei alei… O simt cum îmi picură în suflet strop cu strop şi-i savurez dulceaţa amăruie… Tăcerea…

Tăcere, du-mă undeva pe un munte, unde doar brazii şoptesc curata lor baladă de înălţare către Dumnezeu. Poartă-mă pe aripile tale transparente, pe sub lumina fantastică a Cerului. Spală-mă în imensul tău ocean de puritate şi înălţare. Ridică-mă pe un deal bătrân şi dă-mi ochi să contemplez creaţia divină, să mă apropii de bulgări şi să mă plec în faţa lor. Dă-mi aripi de zbor, să mă desprind de grijile terestre şi să mă înalţ acolo unde mă pot atinge aripi de îngeri şi unde răsună o melodie de viori în surdină, unde nu e nevoie de cuvinte...

Tăcerea… 

Bucuria...

Te bucuri azi cu bucurie mare…

Cel mai uşor este să-ţi descrii durerea. Găseşti imediat o varietate de calificative pentru ea, o suită de comparaţii şi o gamă de metafore. Suferinţa îţi prilejuieşte un şir siropos de lamentări şi frăsuieli. Dacă ai vrea să le înşiri tuturor, s-ar umplea lumea de jale şi ar dispărea dramul de optimism ce ne-a mai rămas.

Multă lume se plânge. Aproape toată lumea se tânguieşte că ceva nu-i ajunge, cineva crede că a fost nedreptăţit, altcineva a greşit etc. Unii şi-au făcut din asta un obicei. Poţi să le auzi nemulţumirea de dimineaţă până seara, aşa eşti de frustrat, încât îţi  vine s-o iei razna.

Dar e minunată persoana care împrăştie în jurul ei Bucurie, Lumină şi Căldură. Optimismul e contagios şi te ajută să priveşti în sus, să vezi seninul şi chemarea astrelor.

Azi vreau să mă bucur din toată inima… Să alung ceaţa tulbure ce mă apasă. Simt cum Lumina se revarsă peste sufletul meu şi vreau să mulţumesc… Uneori, mă gândesc că nu merităm atâta bunătate, atâta binecuvântare… Cât de mult ne iubeşte Bucuria şi Soarele! Cum ne potopesc, ne împresoară şi ne fac să vibrăm, să palpităm, să trepidăm!

Negrăit de frumoasă e clipa de graţie! În cătunele părăsite ale sufletului răzbate Apa Învierii. Pe străzile lăturalnice ale inimii plouă cu fluturi multicolori, ninge cu petale desprinse din Florile Împlinirii. Dac-aş putea să păstrez undeva, într-o besactea incrustată cu momente din viaţă toată această căldură divină ce mă învăluie, această beatitudine neţărmuită, ce strecoară sevă prin gândurile moleşite şi văpaie în cenuşa amorţită a trăirilor!…

Bucuria este sclipire şi potop de aur care acoperă totul-totul… Dispare orice umbră de rătăcire şi îşi întinde peste tot aripile simple, blânde şi albastre Împăcarea…

Dorul de poezie...

 Poezie - tresărirea inimii la fluviul de lumină prin care 
sufletul Poetului face legământ cu Spiritul Suprem...

 În această lume bulversată, hipnotică şi extrem de agitată, ahtiată de bogăţii trecătoare, mie îmi este foarte dor de… Poezie… 

E o stare permanentă, pe care o veghez cu sufletul, să nu se stingă şi pe care mi-o potolesc extrem de simplu. Găsesc câteva poezii la fiecare sfârşit de săptămână, care mi se lipesc de suflet, le citesc de nenumărate ori, le port cu mine peste tot, până mă regăsesc în fiecare vers ca-ntr-o oglindă inversă, întoarsă spre interiorul meu. În fiece moment liber, le recitesc, le recitesc la nesfârşit, până când îmi dau seama că le ştiu deja pe dinafară. Şi sunt fericită că am încă două poezii imprimate pe retina memoriei. Şi aşa în fiece săptămână. În memoria mea coexistă paşnic atâtea poezii frumoase, de care nu mă voi despărţi în viaţa aceasta, pentru că au devenit o parte din mine. Ele mă definesc. De fapt, acestea îmi etalează esenţa. Constituie miezul simţirii mele. Sunt ca nişte pietre, pe care păşesc ca să traversez râul vieţii. Sau asemenea unor piloni de care mă sprijin în vreme de furtună. Sunt Masa Tăcerii mele, când trebuie să stau de vorbă cu mine însămi…

Bunăoară, într-una din săptămâni, mi s-a lipit de suflet un sonet:

„Tu, suflete, acum de ce mai sângeri?

Ar trebui să fii binedispus…”

O altă lipitoare:

„Când se iubesc doi oameni în trecere…

Iubirea lor rămâne-n nemurire…”

Mi-e dor, mi-e un dor nesfârşit de poezie bună… Nu-mi prezintă o mare greutate să o găsesc… Am descoperit mulţi oameni cu suflet de poet….Mă bucură faptul că în lumea noastră buimacă mai e nevoie de poezie…

De ce v-am făcut această destăinuire? Ca să vă îndemn să redescoperiţi izvorul poeziei în sufletul vostru, să-l curăţaţi de uitare şi oboseală şi să-l lăsaţi să curgă, reînnoindu-vă fiinţa… 

O casă părăsită

    Ca într-un templu dezgolit de sacralitate, ca un zid în aşteptarea rugăciunii, intri în curtea unei case ai cărei stăpâni au plecat să se întoarcă doar o dată în an aici – clipa lor fiind una pasageră.

Aici mugurii au plesnit fără a fi admiraţi, florile şi-au desfăcut petalele fără a fi mirosite, din fântână uită să izvorască apa, pentru că nimeni n-o înnoieşte… gustul ei e sălciu şi coclit. Buruienele au invadat trandafirii, o umbră tristă, de rătăcire planează peste toate ca un duh nevăzut al sălbătăcirii.

Aerul mut şi mohorât al casei îţi strecoară în suflet fiori, sângele se întristează, căutând izvorul luminii. Din tălpi până-n creştet, te paşte o spaimă şi o tristeţe imperceptibilă.

O casă părăsită îşi macină pietrele de pe la praguri şi îşi adună frunzele uscate să-i ţină de cald pe la uşi… Un nuc bătrân îşi întinde tainic rădăcinile pe sub pământ, cercându-i tăria şi îşi flutură pleata de frunze, umbrindu-i geamurile pe care au şiroit ploile ca avalanşe de lacrimi cu miez târziu de nisip.

Uşa se deschide pe furiş, melancolică şi solitară, aşteptând… Pragul îşi aşterne covoraşul, jinduind ca cineva să-l păşească. Mobila tânjeşte în aşteptarea mângâierii…

Un aer greu, de casă neaerisită, gândăcei minusculi care şi-au făcut catacombe nevăzute, haine agăţate pe umeraşe, neîmbrăcate şi neadmirate…

Paturile sunt aşternute, de parcă cineva le-a netezit recent cu palmele. Întrebător de reci şi pustii, aşteaptă să-şi găsească cineva odihnă în ele.

O umbră de răceală şi disperare pluteşte peste toate, o aripă de întunecare coboară peste obiecte, peste gânduri… Aici nimic nu mai zboară. Aici e pustietate. O casă tristă, ca atâtea altele, îşi aşteaptă stăpânii să-i bucure, s-o bucure, să trăiască, să se încălzească de la sufletul omului, să-şi aprindă luminile…

O casă părăsită…

Magia cuvintelor...

Chiar şi câteva picături de frumuseţe 
îmbogăţesc şi înnobilează sufletul din noi...

 

Timide şi îndrăzneţe, rotunde şi colţuroase, triste şi mustind de bucurie, ele se strecoară în viaţa noastră, făcându-şi acolo cuib de nădejde. Fără de ele, ne simţim singuri, străini, uitaţi; fără de ele viaţa ni s-ar părea searbădă.

Uneori, seamănă cu nişte păsări călătoare, care ne ating din zbor cu aripile lor albe, imaculate şi ne lasă acel sentiment al neliniştilor viitoare. Alteori seamănă cu nişte pietricele bine şlefuite, pe care le adunăm cu migală pentru cutiuţa noastră cu comori. Câteodată, ne par nişte globuleţe de aur, care ne inundă casa sufletului cu o lumină fantastică…

 Ele zboară printre noi, oamenii, şi ne aduc veşti proaspete despre iubire şi tinereţe; veşti bune şi rele despre războaie şi descoperiri nemaipomenite. Ne încruntă frunţile, ne frământă sufletul, ne înfloresc zâmbete pe obraz. Ele ne adună, ne unesc ca pe nişte bobiţe într-un chirochine, ne leagă inimile şi, când suntem departe de cei dragi, ţes între noi o punte de duioşie şi căldură. Uneori sunt rostite rece şi tăios şi cad greu peste noi, săpând izvoare de lacrimi. Alteori desenează pe cerul existenţei noastre curcubeie şi ne ajută să ne înălţăm, pure şi divine. Ele ne fac să găsim un loc special în inima noastră pentru cineva care ni le rosteşte la ureche, tainic, cu fior. Ele ne înduioşează şi ne fac să zburăm; ne strivesc şi ne doboară.

Cuvintele – secunde şi eternităţi. Dimineţi limpezi şi nopţi de nepătruns. Creaţie divină şi fire nevăzute, care ni se încolăcesc în vrejul sufletului şi ne ţin la suprafaţă.

Să le păzim izvorul curat şi să le primenim haina perpetuu…