Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 22 iulie 2015

Amintire...





                      către Anonim...

Îmi amintesc de-atâtea ori
De noi…
Tu îmi vorbeai şi ascultam,
În doi…
Eu te visez şi zi şi noapte
Şi tu rămâi
Dorinţa mea neîmplinită
A visului dintâi…

Te-am făurit în amintiri
Trecute…
Te-am găzduit în alinări
Fierbinţi…
Şi te mai caut, în acele nopţi 
Pierdute…
Eu ştiu că mă iubeşti…
De ce mă minţi?



...





                     către Anonim

Ce sincer te-am iubit, copilă…
Ce sincer şi naiv părea
Un dor, care, vorbind – tăcea...
Un dor, care, zâmbind – plângea...
Un dor, care, iubind – durea…

Să te strig – cu ce cuvinte?
Să te uit – în care amintiri?
Doar ştiu ce sincer te-am iubit
Şi-am ars în focul unei mari Iubiri....



miercuri, 1 aprilie 2015

Ce sunt oamenii...



Ce sunt oamenii?
Oamenii sunt dimineţi… se desprind din boabele de rouă, cresc odată cu razele de soare şi imaginează universuri… îşi deschid porţile sufletului scriind mirări şi povestind amintiri…
Oamenii sunt amiezi… stau în cumpănă pe drumul vieţii, între a fi buni sau răi, importanţi sau simpli, fericiţi sau singuri.
Oamenii sunt înserări… privesc pământul la sfârşitul zilei, mulţumesc pentru destin, sărută copiii şi părinţii şi adorm unul lângă altul încălzindu-se cu sufletele lor…
Oamenii sunt nopţi ce visează răsărituri, deschid porţile iubirii şi se retrag tăcuţi în boabele de rouă…
“Câţi oameni sunt într-un singur om?” întrebă odată un copil pe bunicul său... “Tot atâtea câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul limpede al nopţii..., îi răspunse bătrânul. “Şi, dacă ai mări această picatură, să te poţi uita în adancul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare – o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor – un univers într-o picatură trecatoare”. 

 O viaţă întreagă suntem în căutarea noastră şi încercăm să răspundem la întrebarea: cine sunt eu?
Dacă aş putea, m-aş transforma pentru o clipă în vânzători de vise, să împart speranţă şi zâmbet în inimile celor dragi.
 Îmi place să privesc oamenii. Indiferent dacă sunt pe stradă, în autobuz, pe o bancă în parc sau la biserică. Îmi place să gândesc ce s-o ascunde dincolo de o pereche de ochelari, de părul cărunt, de un chip aspru cu barbă, de nişte ochi albaştri sau de-o faţă îngrijită şi machiată cu mai mult sau mai puţin gust? Femei, bărbaţi, copii mă fascinează şi dacă îmi atrag atenţia într-un fel sau altul, stau şi mă întreb privindu-i: oare ce viaţă o fi având omul acesta? Ce-l bucură? Ce-l întristează? Ce temeri are şi ce speranţe? Încerc nu de puţine ori să ghicesc ce meserie o fi având sau câţi copii?



duminică, 15 iunie 2014

Sunt un gând...


Îngândurata zi
m-absoarbe-n taina ei,
Cred că înot,
Dar nu –
Mă înec în gânduri…
Sunt gând…
Alerg prin zi
Şi ajung în noapte
Culegând, numărând
Gânduri continentale:
Gânduri grele,
Stropite cu lacrimi…
Sunt gând…
Gândul – eterna rotaţie,
Este un disc,
Cuţitul lui
Lasă urme
În timpul mişcării,
Înnebunindu-mă
De teribila durere.
Mă priveşti şi-mi spui:
– Eşti legată
De chinul gândirii:
Ochi îngânduraţi,
Faţă împietrită…

Îmi pare rău,
Dar sunt un gând
Şi doar prin gând
Exist…

duminică, 1 decembrie 2013

O clipă...



„Respiră!”, auzi un glas pătrunzător… „Respiră, la naiba!!!”, răsună în capul ei un ecou… Un aer cald amestecat cu fum de ţigară, îi pătrunse în plămâni… „Un… doi… trei… patru…”, auzi din nou acelaşi glas… „Te rog, nu mă părăsi! Respiră, ţi-am zis!!! Respirăăă!!!”. În plămâni iarăşi îi pătrunse insuportabilul aer cald îmbibat cu fum de ţigară… Deschise ochii. Un tânăr lăcrimând o lipi de pieptul lui… „O clipă… mai rabdă doar o clipă…” auzi o şoaptă chiar lângă ureche…
Se trezi brusc. Ridică capul de pe masă şi se uită în jur. Nu îşi aducea aminte cum a adormit. Probabil adormise pe când citea… Somnoroasă, dânsa, aruncă o privire afară. În ograda casei alerga un băieţaş alături de un dalmaţian. Glasul strident al copilului şi lătratul câinelui pătrunse în odaie. Privind din nou spre fereastră, ea îşi văzu chipul ce se oglindea în sticlă. Întinse mâna şi încercă să-şi atingă chipul ce abia se vedea în sticla ferestrei. 
Trecuse ceva timp de atunci… Nimic nu mai rămase din acel accident, nici măcar vreo amintire… Singurul lucru care putea să-i aducă aminte de acea întâmplare, era o mică cicatrice în regiunea sprâncenei drepte… Dar, poate, nici n-avea ce să-şi amintească, decât de acel tânăr… Nu-l cunoştea şi nici măcar nu ştia cine e! Ajungând la spital, tânărul care-i salvase viaţa, de parcă nici n-ar fi existat! Nici urmă de el! Oare cine-o fi? Cât efort şi cât timp a pierdut pentru a-l găsi, dar… fără nici un rezultat.
„O clipă… Mai rabdă doar o clipă…”, răsună iarăşi în capul ei… Sculându-se de pe scaun, dânsa ieşi din cameră. 
    Ajunsă în pragul casei, ea coborî scările şi, aşezându-se pe trepte, urmărea jocul copilului. „O clipă…”, se gândi ea, „doar o clipă…”. De multe ori se întreba, ce ar fi dacă n-ar fi fost acea clipă… 
– Mami! Mami! glasul copilului a rupt firul gândurilor ei. Mami, ai văzut! copilul se uită mirat în ochii maică-si.
– Da, dragul meu! zâmbind, dânsa îl trase pe copil la pieptul ei, îl cuprinse şi apoi îl sărută. Am văzut! Uite-l pe tati! Copilul se smulse din braţele ei şi începu să alerge spre maşina care se parcă lângă casă.
Nu după mult timp după acel accident, ea se căsători. Îşi iubea soţul şi băiatul, însă… nu putea nicidecum să uite ochii ceia. De fiecare dată când se trezea, îi vedea în faţa ei… Nu vroia nimic, decât să ştie ai cui sunt… Ar fi dat orice!
– Aş da orice… şopti fără să-şi dea seama.
Privind cum băieţelul sări în braţele lui tacă-său, pe faţă-i apăru un zâmbet, se sculă de pe trepte şi se repezi spre ei.

„O clipă… ce ne mai rămâne, decât o singură clipă…