Ce sunt oamenii...

Ce sunt oamenii?

Oamenii sunt dimineţi… se desprind din boabele de rouă, cresc odată cu razele de soare şi imaginează universuri… îşi deschid porţile sufletului scriind mirări şi povestind amintiri…

Oamenii sunt amiezi… stau în cumpănă pe drumul vieţii, între a fi buni sau răi, importanţi sau simpli, fericiţi sau singuri.

Oamenii sunt înserări… privesc pământul la sfârşitul zilei, mulţumesc pentru destin, sărută copiii şi părinţii şi adorm unul lângă altul încălzindu-se cu sufletele lor…

Oamenii sunt nopţi ce visează răsărituri, deschid porţile iubirii şi se retrag tăcuţi în boabele de rouă…

“Câţi oameni sunt într-un singur om?” întrebă odată un copil pe bunicul său... “Tot atâtea câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul limpede al nopţii..., îi răspunse bătrânul. “Şi, dacă ai mări această picatură, să te poţi uita în adancul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare – o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor – un univers într-o picatură trecatoare”. 

 O viaţă întreagă suntem în căutarea noastră şi încercăm să răspundem la întrebarea: cine sunt eu?

Dacă aş putea, m-aş transforma pentru o clipă în vânzători de vise, să împart speranţă şi zâmbet în inimile celor dragi.
 Îmi place să privesc oamenii. Indiferent dacă sunt pe stradă, în autobuz, pe o bancă în parc sau la biserică. Îmi place să gândesc ce s-o ascunde dincolo de o pereche de ochelari, de părul cărunt, de un chip aspru cu barbă, de nişte ochi albaştri sau de-o faţă îngrijită şi machiată cu mai mult sau mai puţin gust? Femei, bărbaţi, copii mă fascinează şi dacă îmi atrag atenţia într-un fel sau altul, stau şi mă întreb privindu-i: oare ce viaţă o fi având omul acesta? Ce-l bucură? Ce-l întristează? Ce temeri are şi ce speranţe? Încerc nu de puţine ori să ghicesc ce meserie o fi având sau câţi copii?