Ieşind din
zăpadă
Strigă: „Tatăl
nostru…”
Ca lumeasă-l
vadă
„Care eşti în
ceruri…”
Şopti
floarea–soare
Şi-un val de
lumină
Căzu pe
răzoare…
Smerit,
busuiocul
Când vântul îl
mână
Şi-i scutură
roua
„Sfinţească-se…”
-ngână
Când
„numele-ţi” spune
Trist,
Ohiul-de-bou,
Nu ştiu de-a
fost şoaptă
Sau numai ecou…
Albastră ca
cerul
O Nu-mă-uita
Spune:
„’Mpărăţia
Să fie a Ta”?
Şi „Facă-se
voia”
Suspină-o camee
Călcată-n
picioare
Pe alba alee…
Când nuferii-n
lacuri
Văd stele că
sunt
Şoptesc: „Cum
e-n ceruri
Aşa şi pe
pământ…”
Şi grâiul când
moara
Vuieşte
într-una
A zis: „Pâinea
noastră
Cea de
totdeauna”
Iar nalba şi
gura –
De-leu, amândouă
La fel
rugătoare
Răspund:
„Dă-ne-o nouă…”
Cu gândul la
fluturi
Stau rozele-n
glastre
Şi spun: „Iartă
nouă
Păcatele
noastre…”
„Precum şi noi
iertăm
Greşiţii” încet
Răspundea
garoafa
Uscată-n buchet.
Şi crinii, podoaba
Fecioarei cinstite
Şoptesc: „Nu ne duce
Pe noi în ispite…”
Iar spinii, ce-odată
Martorii îi purtară:
„Şi ne izbăveşte
De cele…” oftară.
Şi vântul porneşte
Ecoul divin,
C-un freamăt pădurea
Răspunse: „Amin!
ai sa mai scrii?
RăspundețiȘtergere