Ploua... Părea că s-a rupt cerul... Ploua de câteva zile. Era o ploaie
zbuciumată, care ba o pornea în şuvoaie repezi cu stropi grei şi deşi, ba-şi
potolea frământările brusc şi picura mărunt, leneş şi monoton până înceta cu
totul... Apoi, trezită parcă din somn, îi zicea într-un bobot, răpăind cu
sfidare...Într-un colţ al bucătăriei unei case părăsite, sta ghemuită o pisica cu blana tărcată. Melodia unui vechi tangou împletindu-se cu sunetele ploii se revărsă nostalgic în liniştea odăii prin fereastra deschisă, când, deodată, în odaie se răspândi brusc o lumina slabă...
Pisica, părând din ce în ce mai neliniştită, se ridică şi aruncă o privire pătrunzătoare spre uşa de afară pe care cineva tocmai o crăpase...
Cel, adică, de fapt, cea care intrase, în clipa în care văzu ochii de chihlimbar ai pisicii, scoase un strigăt de uimire. Era o femeie tânără, udă până la piele cu o umbrelă în mână. Fata se aşeză în fotoliul vechi şi colbăit din bucătărie şi, întinzându-şi picioarele, începu să şi le şteargă... Bluza udă de ploaie şi fusta i se lipiseră de piele, şi trupu-i gol, se străvedea prin îmbrăcăminte... Figura zveltă şi mlădioasă a fetei, părea sculptată în marmură. Părul de culoarea castanelor coapte, risipit într-o dizordine tulburătoare, descoperea gâtul lung şi graţios. Ochii mari, tiviţi cu gene negre, lungi şi dese, fixă pisica care continuă să stea nemişcată...Între timp, ploaia se înteţise... Nu se auzea nimic, decât răpăitul ploii, care de zile întregi cădea fără încetare... „Pis... pis...” şopti fata încetişor, ştergându-şi părul şi faţa de apă. Pisica îşi ciuli urechile de parcă i-ar fi recunoscut vocea, dar rămase în continuare ghemuită lângă perete, îndreptându-şi din când în când privirea bănuitoare asupra femeii...
