Totalul afișărilor de pagină

joi, 31 martie 2011

Linişte...


 
În ziua ceea soarele nemilos nu înceta să-şi verse fierbinţeala peste pământ. Era atât de cald, încât ţi se prea că şi înaltele case se topeau ca nişte lumânări. 

    Aproape în fiecare zi în acest oraş zgomotele se pierd pe aleile strâmte din centru, în vreme ce lumina şi culoarea se intensifică pe străzile scăldate de soare şi pline de oameni.
Printre vârfurile înaltelor clădiri înfierbântate de soare, se zărea crâmpeiul de cer unde se îndesau nori uriaşi. Începu să picure… Picăturile de ploaie se spărgeau de asfaltul fierbinte şi prăfuit. Ploaia începu să ţese cu picăturile-i mici o pânză densă între cer şi pământ, iar printre crăpăturile drumurilor îşi făceau cale o mulţime de pârâiaşe grăbite spre vale…
Încercând să se ascundă de ploaia, care, de la un timp începu să picure tot mai tare şi mai tare, femeia ajunse într-un loc deosebit de liniştit. O clădire cu vitralii mari se înălţa către cer, şi ea îşi găsi dos sub streşina alăturată de frontoanele uriaşe. Ploaia continua să ţese mânuitoare pânza din apă, iar dinlăuntrul clădirii o muzică dulce picura în urechile ei. Aceste sunete pierdute o ţinură în trasă pentru câteva minute, şi-ntr-o clipă, inima răspunse vibrând acestei senzaţii noi. Deschizând încet uşa, intră în biserică admirând frescele imprimate cu atâta grijă pe pereţi, apoi se aşeză mai aproape de altar, unde din dosul lui, un tânăr dus pe aripa visării îşi rătăcea degetele pe clapele unui forte-pian. Era ceva deosebit în toată această imagine, ceva, care te făcea să te simţi în siguranţă. Iar ploaia continua să picure la fereastră, sunetele împletindu-se între ele compunând o simfonie care-ţi pătrundea până şi în cel mai ascuns ungher al sufletului.

 

Un comentariu: