Cât de aproape eşti singurătate! Dar, oricum, nu mă poţi răpi: prea e vie amintirea zilei ce abia s-a destrămat!
Se topeşte cerul. Dispare risipit şi rătăcit în bezna densă a amurgului. Pământul, apele, întreaga natură e cuprinsă de jocul sublim al armoniei.
Sunt o barcă, aruncată pe panglica lină a râului amintirilor. Când ascult şoapta melancolică a stufărişului, strunele harpei sufletului meu regăsit vibrează cu o neasemuită durere. Mă doare fiinţa, iar suferinţa amintirilor mă va durea o noaptea întreagă, o veşnicie! M-am născut cu dorul luminii în inimă şi voi muri cu această patimă. Adorm înfăşurată în plapuma cerului nins de stele, alinată de liniştea imaculată a nopţii şi răpită de înstrăinare…
Mă supun ţie, stăpâna mea, singurătate! Trece timpul şi apa mărilor pline de griji scaldă stânca singurătăţii… Este deja şlefuită şi nici o plantă ce ar purta speranţa nu mai poate încolţi pe ea… În acest răstimp stânca mi-a devenit refugiu, ascunziş, veşmânt…
Te inteleg de minune draga si imi pare rau ca cuma nu pot veni sa sa alung singuratatea de langa tine iar in locul ei eu sa ma cuibaresc alaturea si sa depanam multe vorbe pana adormim cu yâmbetul pe buze si fericirea pe chip
RăspundețiȘtergereda... ai dreptate...
RăspundețiȘtergereNu, nu exista singuratate.
Cum pot sa fiu singur,
Daca un vant usor ma bate?
Daca am pamantul sub picioare
Si gura-mi umezesc izvoare?
Daca se rotesc deasupra-mi
Pasarile cantatoare?
Daca pe obraz se scurge
Lacrima scanteietoare?
Daca ploua, daca doare,
Daca sunt in asteptare?
Daca-un vant usor ma bate,
Singur sunt pe jumatate,
Sfrumoaso, tu - departe.